Melania Cuc, muzeul dragostei la Archiud

Scriitoarea şi pictoriţa Melania Cuc s-a reîntors acasă, pentru a-şi trage seva vieţii din rădăcinile străbunilor. După ce şi-a petrecut o bună parte a vieţii în capitală, devenind un nume cunoscut în literatură, după ce şi-a făurit un cv de invidiat, prin muncă şi talent, Melania a cumpărat o casă în satul natal, Archiud. Aici şi-a petrecut vara, cu renovări, cu regândiri de spaţii şi cu construirea unui muzeu ţărănesc, aflat în curtea casei. Un muzeu cât o istorie, care adună elemente tradiţionale ale străbunilor, care găzduieşte cu generozitate şi icoanele Melaniei, dar şi cărţile inspirate din viaţa acestui plai.
Aici, în acest muzeu, care devine loc de esenţe ale timpului, este prezentă şi o curea, cu o poveste aparte: “Este cureaua de muncă a tatălui meu. Lucrată de meşterii din Reghin. Are motive cusute cu fir colorat din intestine de miel, după modele străvechi, transilvane. Este patinată de vreme, decolorată de soare şi ploile prin care a umblat el cu ea. Mai avea una, frumoasă, ceva mai lată şi cu un şir de monezi din argint prins la şerpar. O ţinea în lada cu hainele de sărbătoare. Nu ştiu ce s-a ales de ea. După ce tata a murit şi mama a plecat la Braşov, casa noastră de la Archiud a fost vândută. A vândut-o cu procură, unchiul Mihai, fratele mamei, care pe atunci era încă profesor în sat. A dat-o să scape de ea, cu tot ce era acolo, cu amintirile şi copilăria mea la ,,pachet”. Cu suma obţinută, mama a plătit avansul pentru apartamentul de bloc, dintr-un cartier braşovean. Acolo a locuit, până în urmă cu câţiva ani, când am adus-o la Bistriţa. Nu mi-au rămas prea multe amintiri palpabile din familia mea. Cureaua, pe care o port cu mine, am găsit-o într-o magazie la rudele mele, aruncată, pentru că nu-i mai era de folos nimănui. Am luat-o, am recondiţionat-o şi o păstrez ca pe o comoară fără de preţ. Mai am şi pieptarul mamei, unul din acelea cum se purtau de neveste, la noi, pe Câmpie, înfundat, şi închis în nastruri pe umăr. Are ghirlande de flori cusute pe el, în tonuri grave, verde şi roşu închis. Este tot ce mi-a rămas, pe lângă două-trei fotografii din copilărie. ,,Chipuri” făcute de un fotograf, care venea în zilele de sărbătoare prin sat, fotografia copiii, bătrânii. În una dintre aceste fotografii, tata a ţinut să apară şi caiii. Doina şi Vifor.
Ultima noastră perche de cai pe care i-am avut. După doi ani, tata a murit. Caiii au fost luaţi la gospodăria colectivă. Noi ne-am risipit prin lume ; destin comun cu cel al majorităţii românilor de la acel timp” spune Melania.
Într-un colţ de rai, pe verandă, la ceas de ziuă, Melania Cuc vă aşteaptă la un ceai artistic. Îndulcit cu priveliştile de pe pânzele gata a fi expuse în galerii şi cu cuvintele ce vor fi aşezate în următoarele cărţi.