Medalion 75. Recitindu-l pe Dinu Flămând

David Dorian

Dinu Flămând este unul dintre cei mai cunoscuți și mai prețuiți poeți contemporani, iar faptul că a văzut lumina zilei în urmă cu șaptezeci și cinci de ani, pe Valea Bârgaielor, nu poate fi decât un prilej de mândrie și de sărbătoare pentru bistrițeni. Mai poate fi socotit, însă, și un prilej de a rezona împreună cu poetul la curgerea nostalgică și neînduplecată a vremii.
În motto-ul ce deschide una dintre mai vechile cărțile de poeme ale lui Dinu Flămând, Sfântul Augustin face afirmaţia tulburătoare că până şi de uitare trebuie să-ţi aduci aminte: „ ...şi cât ar fi el de inexplicabil misterul, sigur este că îmi aduc aminte de uitare, acest ucigaş al amintirii” - moto ce pregăteşte cititorul pentru o călătorie prin meandrele memoriei.
Amintirea e vehicul cu care se poate călători în timp; se poate călători în trecut, se poate zbura și în viitor, prin memoria universului. Nu întâmplător, poetul e sedus în poezia sa de teoriile moderne ale fizicii şi matematicii, în care spaţiul-timpul nu mai e privit după legile mecanicii clasice newtoniene, ci se explorează cu cele mai moderne instrumente ale cunoaşterii. Teoria fractalilor, această fascinantă metodă matematică de a controla haosul, a fost fundamentată în urmă cu decenii de matematicianul Benoit Mandelbrot, care a inventat cuvântul „fractal”. Ştiinţa şi arta sunt modalităţi complementare de exprimare a lumii naturale - una analitică, cealaltă intuitivă, adevăr pe care Dinu Flămând îşi construieşte discursul poetic revelator.
„Frigul intermediar”, volum de versuri apărut în urmă cu șaisprezece ani la Editura „Paralela 45”, acolo unde Dinu Flămând a mai publicat o traducere de „Poeme” de Samuel Beckett, se constituie într-o elegie despre inconsistenţa vieţii; curgerea vremii e percepută în registru tragic, ca „o neglijenţă a atenţiei”. Poetul descoperă urmele devastatoare ale trecerii timpului pe epiderma obiectelor: „albastru spălat de ploaie al zidurilor/ oase deformate ale cubului meu cranian/ urmă a sandalei rămasă pe dealul de lut/ semne de praf de piele pe dunga paharului// dis-de-dimineaţă tăcerea nopţii/ la fereastră cenuşa timpului”. Fereastra prin care se priveşte lumea e o deschidere înspre „stările de agregare” ale timpului: trecutul cu viaţa amintirilor aproape palpabile, prezentul ca un spaţiu al frigului (intermediar) şi viitorul eşuând în „marele frig”, în starea de entropie a universului.
Poetul caută să înţeleagă neînţelesul, încearcă să demonteze mecanismul tainic al timpului implacabil: „iar singura vizibilitate a timpului era vântul/ prin ramurile de afară/ aducea uneori cu degete de copil/ zgomotul râului/ dinspre arini/ treceau cu fulgii lor şoptiţi norii/ pe chipul adolescentin al mamei// i se dăruise maternitatea/ ca din senin ninsoarea// trei portocale palpitau la fereastră/ în frigul intermediar”. Universul copilăriei se reconstituie din cioburi risipite, ca o amforă ale cărei goluri sunt umplute cu liantul amintirilor.
Sentimentului tragic al pustiirii i se opune o abia perceptibilă revoltă interioară. Senzaţia de asalt domină fiinţa poetului ce simte metamorfozele lumii „în peisajul ridicat în picioare”, în „gardurile vii de acacia ce brusc încep să păşească”. Periplul tragic prin memorie supune la încordare fiinţa poetului, abandonată într-un inconfortabil Afară: „înaintezi spre o colină interioară/ cu aerul confuz/ al celui ce se alintă în amânare/ ajungi la pustiurile ce netezesc/ muşuroiul trupului tău invizibil// mică e spaima ce-ţi face umbră deşi în ea/ se află tot ceea ce conţine acest Afară”.
Remarcabile prin sugestia de mister, de incomunicabil, de neputinţă a raţiunii de a lămuri tragicul existenţei, sunt aceste notaţii sibilinice: „ai fi preferat mai degrabă nu/ şi poate era mai bine să/ decât doar aşa ca şi cum/ aşteptând că va fi să fi fost/ fără să”.
Un înţelept Solomon al Pildelor biblice, un Ecclesiast cu gustul amar al deşertăciunii sălăşuieşte în fibra elegiacă a acestor poeme. Resemnarea ia treptat locul încercărilor de revoltă, a nesupunerii interogative: „ceva esenţial şi iremediabil/ neînsemnat/ îţi scapă definitiv/ şi e singura posibilitate de a-l pricepe/ tic ironic pulsând/ între ecou şi carne/ furişată/ lacrimă de întuneric/ în fastul tăcerii cu care astrele te iubesc”.
Ritmurile vieţii, năucitoare, incontrolabile, produc în fiinţa poetică acele uimiri/întrebări tragice fără răspuns: „accelerează încetinind şi pe zi ce trece mai/ insistent revenind/ ca de la înflăcăratele baluri ale adolescenţei/ cu o purpură de confuzie-n jurul ochilor// ...uimirea de a te vedea bătrân// cine? eu?/ cine eu?”.
Ipostaza nouă de a deveni simplu spectator la dezastrul fiinţei e tratată adeseori în registru sarcastic: „doar dintr-o neglijenţă a atenţiei/ un întreg deceniu ţi s-a dus într-un/ singur an/ pe când întorceai distrat faţa de la ceva/ ce te privea fără să te privească/ în ironia robustă a timpului...”. Neputinţa nu se manifestă - aşa cum am mai subliniat - în revoltă, ci ia forma unei resemnări înţelepte, îmbracă haina retoricii elegante: „iar în această ruşine ce te îndeamnă să-ţi fie ruşine/ de suflet/ doar o bogată formă de sărăcie/ inventează diversitatea// poezie/ intensitate”. În condiţia de înţelept tragic, poetul se simte dator să concentreze lumea în definiţii, cum, bunăoară, în cea dată timpului: „iar timpul nu este/ nu este decât răbdare/ în altădată ca niciodată”. Nici măcar poemului nu i se mai poate atribui condiţia salvatoare: „primul cuvânt al poemului se trezeşte ridicând mâna/ în mijlocul clasei deşi nu fusese atent/ la-ntrebare/ iar acum va trebui să răspundă/ batjocorit în faţa întregii lumi/ bâlbâindu-se/ de ce el? şi cum el?/ în înfumurarea fiindului”.
Spaimele trecerii, urcarea spre „vârful nopţii” sunt percepute în nebănuite transparenţe: „piscul de la cumpăna lacrimilor/ gol plin/ ce ezită să se reverse/ cum nimic/ nu mai încape în el/ încă mai e loc pentru nefericire/ iar omul atins de subita/ reverberaţie a zilei spre vârful nopţii/ transpiră o spaimă care îl amuţeşte/ şi îi taie din coate mâinile”.
Tragicul condiţiei pieritoare, deriziunea, marea farsă a existenţei culminează cu imaginea viermelui-clovn: „aşteptând/ cu fruntea culcată pe masă printre merele viermănoase/ ascultând ronţăitul lor prin/ secretele galerii sau privind cum deodată/ se apropie de pupila ta dilatată viermele-clovn/ mesager al inepuizabilei vieţi”. Condiţia vieţuirii prin „frigul intermediar” e înnobilată de măreţia singurătăţii: „ai ieşit din coloană/ renunţarea devine revelaţia ta/ incomunicabilă/ iar în timp ce ei continuă să plivească sensul/ tu porneşti în călătoria de iarnă”.
Un alt poem aminteşte, prin serenitatea acceptării „marelui frig”, de eminesciana Odă (în metru antic): „...aş zice că nu foarte mult trecut de/ cumpăna apelor/ cu un braţ de statistici în mână/ printre moliile ce rod peisajul/ învăţat/ cu o durere mediocră ce nu mai doare”.
În imagistica bogată a curgerii, nu putea să lipsească invocarea lui Heraclit din Efes, personaj atins, în poemul lui Dinu Flămând, de spectacolul derizoriului: „şi legenda are ironiile ei pestilenţiale/ dacă Heraclit moare în bălegar/ altfel prin grajdurile în care/ roboteşte şi cauza disperării tale/ nu faci decât să plagiezi lucrul timpului”.
În cel de-al doilea ciclu al volumului, „Amplitudini de probabilitate”, Dinu Flămând nu-şi dezminte faima, recunoscută în timp de critica literară, de poet cu mare disponibilitate la nou; aceeaşi privire asupra condiţiei tragice a existenţei omeneşti, cercetată însă cu sofisticate instrumente moderne. Teoriile de ultimă oră din fizică şi matematică înnoiesc discursul poetic. Apar sintagme construite pe cuvinte din domeniul matematicii: „un ghem de cifre, ecuaţiile diferenţiale ale iluziei, creşterea exponenţială a razei universului, zeii statisticieni, intervaluri de întuneric, şirul dintr-o păstaie”. Receptiv la aceste teorii, poetul încearcă lărgirea sferei cunoaşterii artistice intuitive prin cunoaşterea analitică. Fascinanta teorie a fractalilor îşi găseşte o surprinzătoare aplicaţie în economia cărţii: „Amplitudini de probabilitate” ne trimite cu gândul la teoria probabilităţilor, cea care explorează legile întâmplării şi ale haosului. În poemul „cozi despletite”, poetul cercetează „amplitudinea de probabilitate” a morţii, jonglând cu termeni aparţinând statisticii, ramură a matematicii aplicate.
O stranietate a lumii pătrunde simţurile, precum în poezia expresionistă, în multe din poemele lui Dinu Flămând. Senectutea se insinuează pe nesimţite, cum în atât de sugestiv intitulatul poem „lătrat”; „iar într-o zi se fisurează pe neaşteptate ceva/ sub linia orizontului/ o briză nervoasă întunecă/ faţa soarelui// norul trece pe acolo/ cu groapa unei absenţe/ se aud dinţii nimicului/ rumegând umbra pe o singură parte”.
Poet al esenţelor, al cunoaşterii lumii sub multiple aspecte, Dinu Flămând e entuziasmat de exactitate, de încercările spiritului de a atinge limitele cunoaşterii: „iar dacă şi apa/ îmbătrâneşte/ în meta-universurile care ne umilesc/ eternitatea mea se evaporă/ la limita termodinamică a cunoaşterii/ altfel porii îmi rămân insensibili/ la frigul cosmic în care aţipea/ şarpele timpului pe când/ zice-se/ preceda materia/ şi chiar de mă revolt/ tot pe o cădere urc şi eu/ laolaltă cu ceilalţi muritori/ (beţivi/ fanfaroni şi/ sinucigaşi)/ iar săgeata/ spre viitor trasă tot în trecut ajunge/ cu o melancolie inexplicabilă”.
Ciclul „Grădini”, publicat separat în 2005 într-un volum bilingv româno-francez, se integrează în aceeaşi viziune elegiacă a „Frigului intermediar”, includerea lui în noul volum fiind binevenită. Sentimentul înstrăinării e prezent în vegetaţia întunecată de munte şi-n lumea obiectelor arhaice, în toposul copilăriei peste care planează duhul morţii: „există undeva un râu cu apă ce nu mai udă/ o scândură aplecată la gardul peste care nu/ încetez să trec/ o potecă ce fuge adânc în pământ de la un an la altul/ şi mirosul de cină venind seara de la casa abandonată/ (…) un lătrat de câine strivit de ecoul trenului ce s-a dus/ fuioare de fum firave ieşind din hornuri de mult căzute/ anumiţi copaci la umbra cărora se adună morţii”.
Poetul fixează în cadrele privirii universul casnic abandonat, o natură statică umbrită de sfâşietoare melancolii: „merii bătrâni se învăpăiau în prelungirea mirajului/ sub picoteala unui zumzet ce le nimba frunzele/ cu lumina mieros rătăcită a după-amiezii// ierburile îşi ţineau ascunse în legănare imperceptibilă/ întunecimea lor verde din care nechezatul îndepărtat/ al unui cal trezea clinchet de pahare în casă// prin odăile răcoroase tăcerea se prăfuia/ abia întreruptă rareori de migraţia viespei/ între fereastră şi para coaptă uitată pe masă”.
O vegetaţie aspră, cu nuanţe neîmblânzite, o viziune cromatică amintind de mâna sigură a peisagistului: „fragila muţenie/a culorii/ sub norii devoratori// verticalitate a verdelui / la care lucrează/ îndurerate seve/ între rădăcinile lui se zbate/ prada acestui pământ sărac/ ca o vietate în/ ghearele unui vultur”. Culorile violente, culorile disperării apar în compoziţii tulburătoare, amestec de viziuni serafice şi naturaliste: „înfloresc pe răzoare tufe umile/ înainte să se îngrămădească la/ frumuseţe merii/ prin grădini unde aerul ţine lucrurile într-un suspin precar/ eternitatea îşi încearcă acizii de putrefacţie/ pe cadavrul unui câine adus de torenţi/ flori galbene au înflorit lângă maxilarul lui/ socul uscat scoate lăstari/ îmbibat de o sevă indiferentă”.
Ultima secţiune a acestui consistent volum, intitulată „Petrarca în gară la Avignon”, e dedicată iubirii. Imagini delicate amintesc de poemele de tinereţe ale lui Dinu Flămând din volumul „Apeiron”; „noiembrie sfârşeşte înainte de a începe/ iar noaptea deja se înghesuie devreme/ în patul zilei şi într-al meu/ luând locul tău// plouă pe câmp/ tu revii în mine fără să fi plecat/ şi aceeaşi ezitare ne-ntinde mâna/ singura mea ureche trează rămâne mirosul/ ce îşi aduce aminte de foşnetul pielii tale/ şi doar cu ochii închişi te mai văd/ prin lumina cernută”.
Poemul „genunchi” pastelează cu diafane nuanţe senzualitatea iubitei: „ploaia verticală pe geam/ implora ca o iubire/ lacrimogenă/ fugeai printre urzicile tinere/ dar pe atunci nici ploaia nu atingea/ pielea ta/ de pe genunchii tăi verzi/ începea să se şteargă/ copilăria// mâinile încă îţi rămâneau/ încurcate-n sfială/ aburii respiraţiei tale fugeau/ deja ca un nor postum”.
Recitindu-l pe Dinu Flămând la ceas aniversar, trăim nostalgia timpului care a curs cu folos. Cei șaptezeci și cinci de ani pe care poetul, eseistul, traducătorul de mare anvergură Dinu Flămând îi împlinește pe 24 iunie, sunt ani de bilanț, ani de mari împliniri.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5