Lingvistul Sever Pop – 50 de ani de eternitate

Undeva, într-un colţ de rai, pe râul Ilva se năştea lingvistul Sever Pop, fiind al cincilea copil din cei doisprezece a lui Carol şi Rafila Pop, din Poiana Ilvei.

Se cuvine azi, 17 februarie 1961, să ne amintim de ultimele cuvinte rostite de lingvistul Sever Pop într-o clinică din Leuvain, Belgia: „Toată viaţa am muncit şi când mă gândesc că mor la 60 de ani, ba nu, la 59, aşa de repede”… respectându-i-se cuvintele testamentare: „Nici flori, nici coroane” şi a reprezentat modestia de o viaţă!

Fiu al Poienii Ilvei şi a ţinutului transilvănean, lingvistul Sever Pop se înscrie în galeria celor mai de seamă personalităţi ai culturii şi ştiinţei româneşti. Lingvistul Sever Pop face parte, alături de Emil Petrovici şi Ştefan Paşca, din prima generaţie de lingvişti clujeni de după Unire, între anii 1919-1923.

Îndrumat către dialectologie încă din perioada studenţiei, lingvistul Sever Pop îşi dedică întreaga viaţă lingvisticii româneşti. Fiind un bun organizator al activităţilor lingvistice, a fondat Centrul Internaţional de Dialectologie Generală şi elaborarea unei Enciclopedii lingvistice, a celebrei reviste „Orbis”, impresionând prin vastitatea problemelor tratate.

Lingvistul Sever Pop avea o cunoaştere teoretică şi practică despre toate limbile romanice, inclusiv despre dialecte. El se distinge ca om fără frontiere, bine ancorat, strălucit în domeniul francez, fiind numit „tenacele, ambiţiosul şi harnicul”, dornic de cunoaştere în tainele lingvisticii şi dialectologiei. Dialectologia este ceea ce a ilustrat că prin cuvinte omul desemnează anumite părţi ale corpului, cu maladiile lui, dar cuvintele: familie, naştere, copilărie, căsătorie şi moarte spun că viaţa e importantă pentru umanitate.

Trăind printre străini, plecarea lingvistului în Belgia, la Universitatea Catolică din Leuvain, i-a marcat destinul vieţii. Plecarea a avut loc chiar în Ajunul Crăciunului, pe 24 decembrie 1941, luându-şi rămas bun de la satul drag, de a cei dragi, dar mai ales de la mama sa, Rafila Pop, căreia îi purta în suflet o mare afectivitate, rămânând pentru totdeauna în Leuvain, Belgia. Singura comunicare cu familia lingvistului erau scrisorile, în număr de 33 de texte-scrisori, unele erau mai lungi de câte două pagini, altele erau mai scurte, ilustrate prin vederi şi cărţi poştale.

În scrisoarea datată, Leuvian, 28 iulie 1958, lingvistul S. Pop amintea de un loc drag lui, Strâmtura, astfel: „Stau la etajul al patrulea într-o casă modernă, deasupra nu locuieşte nimeni. În zare văd câmpia şi drumul de fier. Dor de ducă şi verdele din Strâmtura de la voi”.

Într-o altă scrisoare, din 13 aprilie 1959, îşi aminteşte că se împlineau 20 de ani de când era prin ţări străine, pe unde „numai câmpul şi iarba sunt un pic ca la noi”, adăugând mărturisirea de bun credincios că: „aşa mi-a fost scris şi pace bună. Mulţumesc Celui de Sus că ne-a dat zile şi ne va da în măsura în care vom crede Întrânsul”.

Fiind vorba de urări de Crăciun, lingvistul scria: „Să ştii, dragă Mamă, că am cântat în seara asta de Crăciun şi de Anul Nou, cântece de la noi şi am plâns toţi trei, eu,. Dida şi Rodica, una bună de ne-a mai trecut dorul de voi toţi şi de glia străbună”, adăugând: „să-şi facă toţi datoria cumsecade, fiindcă iarna nu ţine o viaţă întreagă, nu-i vârful Inăului, tot ceată şi negură”.

Marele Sever Pop o venera pe mama sa la rangul de onoare, ca „Simbol al Mamei Române”, „Să înţeleagă şi să fie mândre pentru acestea toate mamele din Poiana şi din Rebrişoara, ca fiii lor, copiii acestui sat să fie binecuvântaţi şi toate satele româneşti să tindă a accede pe urmele unui înaintaş precum S.Pop. Câţi vor putea ajunge chiar să-l întreacă?”

Lingvistul S. Pop nu a renunţat la cetăţenia română, la ţara sa, la satul unde a văzut lumina zilei, unde se odihnesc strămoşii lui, al căror sânge îl purta în venele lui. El se mândrea cu originea şi limba sa, aducând o contribuţie în istoria umanităţii. Deşi în lumea liberă s-a bucurat de multe succese, titluri şi decoraţii, nimic nu a putut să-i aline dorul pentru satul şi cei dragi, dar şi durerea pentru nepublicarea Atlasului Lingvistic Român în ţara noastră.

Un student de-al său, Eugen Nan Ittebec, profesor universitar în Belgia şi Sibiu, şi-l aminteşte pe S. Pop astfel: „Sever Pop avea suflet de poet. El ne învăţa română prin lectura poeţilor Eminescu, Bacovia, totdeauna preocupat de a nu tăia cordonul ombilical între limbă şi viaţă… El povestea istoria unui arbore, a unui stejar, care împiedica prin densitatea frunzişului său, tinerele ramuri ieşite din sâmburii de ghindă, a picioarele sale, să respire şi sfârşea prin a se sufoca. Îmi aminteşte de momentul când voia să ne înarmeze pentru viaţă”.

O altă mărturisire a lingvistului Sever Pop se găseşte în scrisoarea din 10 ianuarie 1961, aflat în clinica dr. von Oldeburg: „Nu, nu! Eu nu sunt singur. Sunt în Bucovina, Maramureş, Transilvania, Basarabia, pe Valea Bistriţei, a Someşului, a Ilvelor. Cânt pentru ţăranii mei pentru care am muncit. Mă simt legat de pământul meu, de pământul a 3 sate româneşti pe care le-am studiat”.

Astăzi, la 50 de ani de eternitate, sufletul lingvistului S. Pop se zbate pe pământul străin al Leuvianului, în cimitirul din parcul abaţiei Heverle, dar câţiva membri ai familiei, nepoţii şi strănepoţii care i-au moştenit talentul filologiei îl mai pomenesc prin eseuri, aducându-i un pios omagiu, neuitând să i se acorde de către Academia Română titlul de post-mortem.

Profesor,

Dâncu Gabriela