La noi

România Apuseană în 91 de prozatori actuali

Aşa se menţionează pe banderola care cuprinde cele două volume (1100 de pagini) scoase de energicul (neastâpăratul?) Ovidiu Pecican la Editura Limes Cluj-Napoca, intitulate „Antologia prozei scurte transilvane actuale.”

Prima mea reacţie a fost una de nedumerire asupra sintagmei de „România Apuseană”. De fapt, e vorba de partea vestică a României, ceea ce înseamnă Transilvania. Tot aşa, se va vedea îndată de ce această delimitare cartografică.

Spre ştirea cititorului, cartea este cât o cărămidă, ca greutate şi volum. Ca valoare literară, de asemenea, se va vedea repede în ce constă ea şi care e meritul editorului.

Avem a face aşadar cu o antologie a prozei scurte transilvane actuale. Cum nu toţi solicitanţii au fost „disciplinaţi”, antologatorul se vede (afirma în ziua lansării antologiei) în situaţia de a pune la cale un al treilea volum (presupun că tot cu sprijinul financiar al Administraţiei Fondului Cultural Naţional).

E normal că un asemenea monumental demers editorial nu putea fi lipsit de un ”Cuvânt înainte”. Din el extrag două opinii relevante ale lui Ovidiu Pecican. În ”Proză românească vie din Transilvania”, cum e numit un segment din preambul, autorul „faptei” ţine răspicat să se înţeleagă că „volumul poate fi socotit un manifest de vitalitate,

o semnalare a faptului că scriitorii sunt la locul lor, urmând calea propriei vocaţii şi a profesiei pentru care au optat; că ei sunt, dacă vreţi, un punct de stabilitate într-o rapidă succesiune de evenimente mai mult sau mai puţin dorite, ce pot stârni îngrijorări şi nesiguranţă.”

Iar în final constată cu bunăvoinţă:

„Scriitorilor le place ideea de a fi împreună, de a face o ofrandă simbolică – dar nu mai puţin consistentă -, mai cu seamă într-un moment în care portavocile clipei clamează o criză cvasi-generalizată. Criză economică, socială, politică, morală – poate. Dar criză de creativitate şi generozitate, nu.”

Strădania lui Ovidiu Pecican îmi întăreşte o convingere, pe care am rostit-o la câteva întâlniri culturale: Literatura mondială a secolului al XXI-lea va rezista prin poezie şi proză scurtă. Aceste două volume ale antologiei vor putea convinge că cititorul secolului al XXI-lea de aşa ceva are nevoie.

Închei cu mărturisirea unui regret: din reprezentanţa Uniunii Scriitorilor din România a judeţului Bistriţa-Năsăud sunt prezenţi în sumarul antologiei doar Cornel Cotuţiu şi Olimpiu Nuşfelean. Or, e prea bine cunoscut faptul că în această zonă culturală sunt multe nume de scriitori care ar fi putut fi incluşi în această carte, prin nuvele, povestiri sau schiţe. Dar se confirmă şi astfel obişnuinţa păgubosului ceas al 12-lea, când românul crede că e posibil şi ceasul al 13-lea…

DRP

O recentă trecere pe la sediul filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, m-a îmbogăţit cu harnica revistă de la Focşani „Pro Saeculum” (nr.5-6/2010). M-a bucurat cuprinsul ei, mai cu seamă că, asemenea altor publicaţii (inclusiv Mişcarea literară de la Bistriţa) dedică pagini celui care, de necrezut, în august 2010 a împlinit 75 de ani – Dumitru Radu Popescu. În lumea scriitoricească era/este numit DRP; şi se ştie despre cine este vorba. După ce a ajuns preşedinte al Uniunii Scriitorilor era invocat mai scurt: DR.

Ne-am cunoscut la Beclean. El era, ca student la Filologie, în practică pedagogică, eu eram elev în clasa a X-a. Peste ani, mi-a pus girul pe cartea mea de debut, iar la fapte literare, când ne întâlneam, ne întâpinam cu zâmbete.

În iunie 1997 – la o manifestare tradiţională de la Tescani, dedicată lui Liviu Rebreanu – mi-a scris pe o agendă a anului în curs: „Dragă Cornele, scrie un roman bubuitor cât mai repede”. Asta era chintesenţa unui dialog în care dorea să mă convingă asupra faptului că funcţiile administrative (eram atunci şef al Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Bistriţa-Năsăud) sunt piedici pentru creaţia artistică.

De nu puţine ori, când stau la masa de scris, îmi amintesc de îndemnul său. Şi mă întreb: Cu ce va fi să bubui, încât DRP să-mi trimită un mesaj de o silabă: Da!