Iubirea se construieşte în doi -III-

Simţim o mare mângâiere în sufletul nostru când ştim că există un Plan Divin, că solidaritatea este temelia moralei cosmice. Cunoaşterea aceasta este secretul liniştii sufleteşti. A şti că întreaga lume se mişcă în armonie, la porunca lui Dumnezeu este un factor extraordinar de stabilitate. Familia este o lume în sine, un microcosmos în care se naşte şi evoluează fiinţa umană, reprezentând însăşi ierarhia cosmosului. E bine să ştim asta.

În problema vieţii de cuplu, a vieţii în familie, la început, fiecare din noi suntem neştiutori şi constatăm că doar prin experienţele proprii din cadrul conveţuirii, învăţăm.

Despre asta, cartea Iubirea se construieşte în doi ne spune foarte frumos şi ne dă speranţe: „Toţi suntem pionieri, toţi ne croim drum cu greu prin hăţişul vieţii de familie, ca şi cum nimeni n-ar mai fi călcat pe aici înaintea noastră. În trecut, relaţiile din sânul familiei nu erau decât un joc de aparenţe ce trebuiau menţinute. Oamenii nu pretindeau intimitate sau comunicare autentică. Regulile şi clişeele guvernau majoritatea interacţiunilor umane. Înainte de al doilea război mondial, căsnicia era adesea un lucru care trebuia pur şi simplu suportat. Din anii ’60 încolo, dintr-o dată, lucrurile s-au schimbat. Căsnicia a devenit un „articol” pe care-l puteai arunca la coş dacă nu mergea.

Acum, la începutul secolului XXI, am putea deveni prima generaţie care să aibă, la scară largă, cunoştinţele şi deprinderile capabile să facă relaţiile să funcţioneze. Tu şi familia ta luaţi parte la această luptă deschizătoare de drumuri noi. Toţi cei din jurul tău trăiesc aceeaşi experienţă. Mai mult, nimic din ceea ce faci nu e zadarnic.”

Noi oamenii avem de ales în toate laturile vieţii. De aceea putem alege să iubim şi să fim iubiţi, deci, să alegem viaţa de familie, sau putem să alegem o viaţă de singurătate. Noi spunem că e bine să alegem iubirea, viaţa de familie şi să acceptăm că acest lucru e greu, dar că e în avantajul evoluţiei noastre ca oameni de pe această planetă. Dacă suntem educaţi să înţelegem căsnicia ca fiind o adevărată artă şi calitatea de părinte ca pe o superbă profesie, atunci privim totul într-o lumină nouă. Unii dintre noi, aflaţi acum spre sfârşitul vieţii, nu am avut această şansă datorită orânduirii sociale şi familiilor în care am crescut, trăit, şi, în care am fost educaţi doar cum să ne facem o profesie şi să ne câştigăm pâinea pentru noi şi copiii noştri. De informaţii de genul celor din citatul de mai jos nu am avut parte: „Calitatea de părinte te va învăţa asertivitatea. [...] Vei deprinde tehnici de comunicare, vei face exerciţii de gimnastică, vei învăţa cum să-ţi organizezi timpul, îţi vei redescoperi copilul din tine şi vei trece prin o mie de alte stadii de dezvoltare a sinelui într-un maraton nonstop, timp de douăzeci de ani...”

Acum ştim că a alege calea de a avea familie este modalitatea de a deveni o fiinţă umană completă. Oricum, unii dintre noi, despre asertivitate am învăţat şi am aplicat în viaţa noastră de părinţi, dar nu a fost suficient! Noi cei în vârstă, atât cei care au reuşit cât şi cei care nu au reuşit, dar mai ales acei dintre noi care suntem „medici răniţi”, invităm tinerii să îşi formeze familii, să îşi trăiască iubirea în relaţii de cuplu armonioase, sănătoase. Odată intraţi în relaţie de cuplu e bine să ştim câteva cuvinte din cartea Iubirea se construieşte în doi: „Prin urmare, trebuie să punem în mod deliberat deoparte timp pentru sufletul nostru şi pentru conversaţii lungi şi profunde care, odinioară, erau o parte obişnuită a vieţii cotidiene. În zilele noastre, duşmanul iubirii nu e ura, ci graba. Partea bună este că, de fiecare dată când investim timp şi efort într-un cuplu de orice fel, părinte şi copil, prieten şi prieten, iubirea se va amplifica. Aşadar, aceste două bătălii – pentru o viaţă mai plină de dragoste când eşti copil; pentru relaţii mai angajate, mai tolerante şi mai senzuale între bărbaţi şi femei – sunt strâns legate între ele. Copiii noştri nu au nevoie ca noi să rămânem captivi în căsnicii disfuncţionale ori să abandonăm o căsnicie dificilă. Ei au nevoie ca părinţii lor să-şi rezolve problemele, ca să-i vadă trăind într-o uniune vie, dar sigură şi solidă. Le datorăm lor şi ne datorăm nouă, această stabilitate.”

(va urma)