Irina Petraș: De unde ești de loc?

Aşa întreabă românul când te iscodeşte dornic de a-ţi schiţa fişa de identificare. E limpede că încearcă să afle care e locul căruia îi aparţii, pe care îl recunoşti al tău. Cel mai adesea, e locul naşterii, deşi nu rareori apare o precizare în plus, cu dar. Puţini oameni pe lume pot spune că de generaţii în şir au avut un loc şi numai unul. Locuirile succesive pot fi înmulţite până la complicata structură a unei reţele, drumurile te pot purta oricât de departe, te poţi simţi în largul tău în multe locuri şi adăposturi provizorii, dar casa acasă e una singură, cea la care revii, cu gândul măcar, ori de câte ori alegi să străbaţi unicalea rememorării, cea care duce acasă. Acolo unde poate primi un răspuns şi întrebarea: „De-al cui eşti?”, consfinţind apartenenţa. Zbaterea ta numită viață te eliberează temporar din plasa începuturilor, dar vei păstra până la capăt amintirea/amprenta ei.

Locul tău e, în cele din urmă, un nume pentru ceva mult mai complicat şi mai profund. Îţi apare astfel o dată cu înaintarea în vârstă, când timpul şi locul nu te mai slujesc cum păreau s-o facă. Detalii personalizate ale creşterii fac ca toate amănuntele locuirii să se închege în ceva foarte special care determină felul de a fi al insului de mai târziu. E o procesare individuală a determinaţiilor la care se adaugă şi auto-adaptabilitatea omului – civilizaţia înseamnă că omul se adaptează nu atât la natură, cât la ceea ce a acumulat/ secretat în jurul său, la obiectele (în sens foarte larg) cu care şi-a mobilat el singur (ca specie) preajma şi în funcţie de care a privit lumea, desenând tradiţii, însemne, cutume. Spaţiul funcţionează în temeiul unor legături intrinseci, care ne furnizează parametrii pentru activitatea noastră „semnificativă” în lume. Suntem născuţi într-un anume spaţiu şi timp şi creştem în interacţiune deopotrivă cu ceilalţi oameni şi cu locaţiile în care suntem plasaţi. Aş împrumuta din nou cuvintele lui Saramago (din Jurnalul din anul Nobelului): „Cred sincer că aş fi o persoană diferită de cea care am devenit dacă altele ar fi fost peisajele prin care mi s-a arătat lumea pentru prima dată. În limfa sângelui, nu doar în memorie, transport pe dinăuntrul meu […] imaginile unui timp mitic ţesut din uluiri şi contemplări…”.

Locuitorii Ţinutului Bistriţa-Năsăud miau fost aproape mai întâi fiindcă recunoşteam la ei semnalmente ale românilor convieţuitori cu saşii, asemănătoare celor din Ţinutul Hârtibaciului, locul meu: o anume disciplină a existenţei şi a co-existenţei paşnice, o mândrie a lucrului bine făcut, o asumare a datoriei de a păstra o tradiţie nobilă şi de a-i perpetua formele de manifestare rodnică în prezent. În mod paradoxal, poate, alătur superbia podoabelor cu pene de păun (purtate cu fală, dar fără a se împăuna în gol, ci trudind pentru a-şi ţine rangul) eleganţei simple, în alb şi negru, a costumului din Mărginime, care nu recurge la culori şi zorzoane pentru a-şi contura mândru singularitatea. Sunt declaraţii răspicate ale conştiinţei de sine, declaraţii de independenţă şi forţă.

Apoi, îmi era familiar peisajul, prezenţa dealurilor de jur-împrejur, esenţială pentru mine. Câmpurile netede, cu orizontul pierdut în ceaţa depărtării, îmi dau fiori. Citeam, nu mai ştiu unde, că oamenii din câmpie sunt mai iuţi şi mai repezi în decizii, dar şi mai şmecheri fiindcă îi obligă să fie aşa locurile deschise vraişte în cele patru vânturi. Nu au unde se ascunde, nici o poală de deal ori de munte la îndemână, nici o văgăună. Acolo poţi fi şi eşti mereu luat prin surprindere. Şi obligat să reacţionezi rapid. Duşmanul/ străinul/ intrusul se poate târî şerpeşte până în preajma ta, fără să-l vezi din vreme. La noi, însă, cu dealurile pavăză, e silit să urce întâi la vedere şi abia apoi să încerce să coboare asupra noastră. Ştim că vine şi avem vreme să-i ieşim în cale. Într-un fel ciudat, dealurile nu închid orizontul. Lumea cea mare e imediat după deal, oricând la îndemână.

Am privit antologia de faţă din două perspective. Ea e o recunoaştere polifonică a faptului că locurile lasă urme, sunt importante în desenul autobiografic, marchează un reper cu fiecare detaliu al peisajului şi al spațiului de enunțare comunitar. Pe de altă parte, vocile antologiei ne mai spun şi că niciun loc nu e special de la sine, din perspectivă umană vorbind, ci e marcat la rându-i de adaosul de valoare pe care îl aduc oamenii prin Ținutul Bistrița‑Năsăud prin ochii scriitorilor faptele lor, memorabile, dar şi prin viaţa lor pur şi simplu. Şi prin poveştile pe care le pot scrie, iată, despre/ dinspre un loc. Prin efigiile la care se raportează nu prin simplă laudă aniversară, ci prin cercetare atentă şi situare în prelungirea unor bunuri deja câştigate. Trecutul unui neam nu justifică prezentul automat, ci-l construieşte dacă memoria colectivităţii etnice ştie să acţioneze seminal. Îţi aduci aminte, ai memorie, deci ești. Recuperarea trecutului nu înseamnă idealizarea lui, ci a trăi responsabil în prezent, conştient de rădăcini, întemeiat.

Marile figuri literare – Rebreanu, Coşbuc, Blaga –, dar şi toată Istoria mare şi puzderia de istorii mărunte şi deloc neînsemnate sunt aduse împreună în carte pentru a da consistenţă unei biografii comunitare. Vocile antologiei nu lasă în umbră nici un detaliu. Istorie, relief, literatură, obiceiuri, oameni de vază, istorisiri sentimental-nostalgice valorează spiritul locului, adăugându-i tuşe şi contururi inconfundabile.

Spuneam altădată că locul şi locuirea, atât de importante pentru cei eliberaţi afectiv de „mitologia locului şi a obârşiilor”, pot fi descrise, azi, abuziv, şi ca handicapuri. Doar cei eliberaţi de ele ar fi echipaţi pentru întâlnirea cu altă lume. Nu e de trecut cu vederea faptul că globalizarea duce nu doar la miniaturizarea omului contemporan, ci şi la ubicuizarea lui; inşii viitorului vor fi perfect interşanjabili, vor putea fi mutați în orice loc/casă, în orice limbă, căci apartenența, se zice, va fi facultativă şi fără valoare. Însă, cel puţin deocamdată, Europa este alăturare şi întrepătrundere de culturi naționale. Să negi acest lucru prea devreme înseamnă să anulezi esenţa însăşi a Europei. Economicul nu are memorie şi deci nu poate fi. Cultura, în schimb, este. Ea creşte dimpreună cu un loc, o limbă, o istorie. Nu e întâmplătoare înmulţirea probelor de revenire, de întoarcere la reperele de obârşie pentru a nu rătăci primejdios drumul. Niciodată nu au apărut atât de multe, de ambiţioase lucrări monografice despre o comunitate sau alta care se descriu prin apartenenţa la un loc anume.

Spiritul locului e o secvenţă din harta identitară românească fără de care alcătuirea de Ţinuturi şi Ţări româneşti şi-ar pierde din greutate şi sens. Probă şi multele răspunsuri care au venit în întâmpinarea generoasei idei lansate de Menuţ Maximinian.