Note estivale

Îmi place „borş roş”!

Ajung la Sulina cu vaporul, pentru că altfel nu se poate! După douăzeci de ore de drum sunt atât de obosită încât abia aştept să scap de bagaje şi să trag un pui de somn. Cum gazda mea are mult de lucru fiindcă în ultimii ani turismul a luat amploare, chiar şi la marginea de lume din Deltă, mă cazez la „tabere” şi asta datorită unui om inimos, Aurică.

Iarba din curte foşneşte sub paşii grăbiţi, iar la intrarea în incinta clădirii unde ne aşteaptă o cameră mai mult decât decentă, mirosul de mâncare din bucătărie ne invadează nările. O linişte apăsătoare ne dă de gândit. E duminică. Unii au mers la plajă, alţii se odihnesc. Tabăra care se intitulează ARC-2009, are ca scop umanitar unirea românilor tineri, copii şi adolescenţi, uneori chiar studenţi, veniţi din afara graniţelor ţării noastre. Tinerii etnici români au parte de un sejur gratuit cu tot ce include el: drum, masă, cazare, programe organizate, excursii în Deltă, plajă, prin grija guvernanţilor noştri. E un lucru lăudabil, care mă surprinde. Luni dimineaţă curtea taberei prinde viaţă. Copii de toate vârstele discută tare, râd, se agită şi doar din când în când răzbate până la urechile mele câte o voce de adult. Lenevesc încă vreo zece minute în camera semi-obscură, iar apoi prin curaj şi mă ridic în capul oaselor.

Hărmălaia din curte îmi aminteşte de propriul trecut, când pentru prima dată am plecat într-o tabără de elevi. Nu mergeam într-o ţară străină ci doar în altă localitate şi toate lucrurile simple care populau întâmplările de atunci mi-au alcătuit un nou univers. Aveam vreo doisprezece ani. Tinerii aceia, veniţi din Republica Moldova, Ucraina, Transnistria, Ungaria, Bulgaria, şi urmau să mai vină şi alţii, porneau într-o cuceritoare poveste despre redescoperirea vieţii în natură care pentru omul modern echivalează cu regăsirea libertăţii pierdute. Înzestraţi cu telefoane mobile, îmbrăcaţi cu tricouri albastre cu o siglă a ARC-ului şi pălăriuţe albe, micii exploratori au avut posibilitatea să lege prietenii cu alţi români despărţiţi de graniţe impuse, dar au constatat că limba şi tradiţiile sunt de secole aceleaşi. O privelişte minunată îmi alungă oboseala. Ne îndreptăm spre mare în spatele grupului gălăgios. Păstrăm aceeaşi distanţă şi admirăm energia debordantă, precum şi veselia grupului din faţă. Pe un drum drept şi o arşiţă destul de greu de suportat, ajung în dreptul cimitirului internaţional. M-am întors cu grijă şi am aruncat o privire înapoi. Câteva animale slăbănoage păşteau atente la zgomotul nostru. Seceta le oferea doar o mirişte uscată şi sărăcăcioasă.

Drumul spre cimitir este de acum binecunoscut de vizitatorii Sulinei. Am mai spus de ce şi nu mă repet. Scopul meu era altul. Am cunoscut o femeie deosebită pe nume Irina Chirilov. Are un loc aparte în amintirile mele şi pentru că a părăsit într-o primăvară locurile pământene pentru a se muta într-o stea, trec zilnic, atât cât stau la Sulina, pentru a-i pune o lumânare pe mormânt. O stare de melancolie mă cuprinde, odată ce păşesc pe poarta acelui locaş. Crucea care mă întâmpină seamănă cu o sculptură. Acolo, în aşteptările mele spun o rugăciune şi mă simt diferită. Inima-mi bate cu repeziciune. Părăsesc cimitirul cu privirea care încearcă să dizolve lumina puternică a dimineţii. Pas cu pas micşorez distanţa dintre mine şi mare. Grupul din faţă devine tot mai mic şi mai mic. Se îndreaptă spre are pe nisipul fin. Sunetele depărtate pe jumătate imaginate, pe jumătate reale, le simt în jurul meu, în acelaşi timp undeva în altă parte, dar şi în interiorul meu. Spaţiile infinite de pe plajă devin tot mai palide în depărtare. Am cercetat un colţ unde mi-am aşezat cearşaful. Mă aşez la plajă şi, ca amorţită, privesc printre gene patru siluete deformate. E o imagine care pe jumătate vis, pe jumătate certitudine, apare în faţa ochilor mei.

Adolescenţi de 13-14 ani din Ucraina discută tare şi zgomotos într-o limbă românească destul de curată dar diferită, mai arhaică, poate mai bine conservată.

Din convorbirile lor aflu că au nume neaoş româneşti şi discuţia mă face atentă. Unul mai îndesat, chiar grăsuţ, cu pălărioara strâmbă pe o ureche, le spune celorlalţi.

- Măi, sper că ăştia ne-or da mâncare destulă.

Îi privesc destul de curioasă când, mă simt prost pentru că unul mă fixează cu ochii înroşiţi de soare. Ca şi când aveau de pus la punct lucrurile, acolo, la un pas de cearşaful meu, îi aud:

- Ţie ce-ţi place mai mult să mănânci?

- Mie, răspunde o domnişorică drăguţă, îmi place carne albă de pasăre!

- Vee, se strâmbă grăsunul, mie-mi place borş roş şi la masă n-am văzut asta!

Îmi mai place cartofă prăjită cu pâine, ori fasole!

Îmi vine în minte faptul că borşul roşu este făcut cu sfeclă ori lobodă şi mă gândesc pe dată că aceşti tineri trăiesc la ţară, undeva în raionul Suliţa-Nouă, ori Storojeneţ ori Cernăuţi şi că mănâncă sănătos, produse ecologice. Mă uit pe sub pălăriuţa de soare şi o zăresc pe domnişorica de lângă grăsuţ care face eforturi să rămână slabă şi frumoasă. Conversaţia lor îmi dă o stare de bine şi cu spatele la soare, cu obrajii prinşi în mâini, privesc la siluetele celor care se depărtează şi-n zare, pe malul mării, se transformă în puncte care dispar!

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5