Identitatea națională prin prisma modernității

  În sistematica filosofică a profesorului Andrei Marga – începută cu reelaborarea teoriei sensului, a raționalității, a metodologiei și argumentării, continuată cu monografii de gânditori și teme , cu teoria modernității, cu teoria societății actuale, cu  teoria relațiilor internaționale, cu filosofia dreptului, cu  analize curente și programe reformatoare – a intrat recent tema identităților. Rezultatul major îl avem în față – cartea Identitate națională și modernitate (Editura Libris Editorial, Brașov, 2018, 360 p.), un pas nou și original într-o dezbatere esențială. Publicăm, spre informare, coperta cărții și un rezumat al introducerii autorului.  

„Identitățile intră din nou în discuție. În cazul oamenilor, problema identității se pune începând cu individualii care își reproduc viața în condițiile cunoscute. Kierkegaard a formulat argumentul  filosofic demn de atenție după care omul este „prins” în individualitatea sa, din care nu poate evada fără a se trăda pe sine, și a făcut din  asumarea culturală a identității cheia înțelegerii vieții umane. Este identitate acolo unde este delimitare, diferență, diversitate. Societatea este conviețuire, dar constă de fapt din viețuirea unor individualități, fiecare fiind ireductibilă.

  Dar nu numai individualitățile au identitate, ci și comunitățile de viață. Identitatea urcă, așadar, la grupuri de diferite dimensiuni. Ea urcă la grupurile mari, la națiuni, cel puțin în epoca modernă, la culturi întregi și până la urmă la umanitate. Herder a fost cel care a atras atenția asupra specificului cultural al națiunilor și a făcut din acesta piatra unghiulară a interpretării istoriei.

  Putem sugera ce pondere are tematizarea identității naționale sub aspect practic. Nu demult, un istoric (Peter Furtado, ed., Histories of Nations. How their Identities were forged, Thames & Hudson, London 2017) amintea extraordinara impresie creată pe glob, în rândurile a două miliarde de telespectatori,  de inaugurarea jocurilor olimpice de la Beijing, în 2008. Atunci s-au proiectat aspecte ale istoriei culturale a Chinei – inclusiv invenția hârtiei de scris, a compasului, a prafului de pușcă, a tipăririi, la care s-au adăugat părți ale istoriei chineze, precum „armata teracotei”, Marele Zid și călătoriile lui Zheng He. A fost clar pentru cei mai mulți oameni că identitatea națională contează  în lumea în care trăim.

    Asertarea identității poate urma o interogație naturală, pe care și-o formulează, de pildă, turistul interesat să cunoască nu generalități ale vieții oamenilor, ci particularități ale comunităților pe care le vizitează. Dar ea poate lua și forme umflate de intenții exterioare, ca cea din propaganda de încurajare sau de impresionare, sau măcar aflată în controversa ideologică. Identitatea este invocată pentru a  critica anumite grupuri („francezii sunt afemeiați” sau „germanii sunt rigizi”)  sau pentru a face din ea obiect de mândrie ( „germanii sunt creativi” sau „românii se descurcă”). Se poate constata, însă, că nu orice invocare a identității, nici chiar a celei naționale, este ideologică. Să spui, de pildă, că pe francezi îi caracterizează reactivitatea la autoritarism, simțul egalității, mândria națională, nu înseamnă decât o constatare.

   Identitatea națională nu plutește undeva deasupra realităților date în experiențele noastre ca oameni. Mijlocul cel mai la îndemână pentru a o stabili  pe bază factuală rămâne istoria. Aceasta atestă, sau nu, că prin însăși faptele lor, nu doar prin aspirații, națiunile  au anumite însușiri și nu altele. Istoria nu este unicul mijloc, antropologia culturală, filosofia culturilor și alte discipline concurând astăzi pentru a prelua în concepte identitățile națiunilor.

 Dezbaterea istoriografică din anii recenți a readus în discuție, la noi, identitatea românească. Iar analiza instrumentării naționalismului în faza finală a socialismului răsăritean a făcut temă din abordările identității românești. Și dezbaterea aceea și analiza amintită au angajat o anumită concepere a identității naționale. Lectura ambelor este astăzi utilă, căci arată cât de mare este nevoia unei soluții din capul locului mai profunde. Aceasta pentru că, spus direct, dezbaterea istoriografică din ultimele două decenii și-a asumat identitatea națională într-o manieră care nu face față modernității și care a împins-o iarăși în trecut. Cauza este, în continuare, simplă: istoricii actuali care discută identitatea națională nu stau în arhive și nu oferă reconstituiri demne de încredere sub aspectul documentării și articulării. Ca urmare a acestei situații, tema a fost banalizată și trecută în ideologii, cu doi poli deopotrivă de intenabili.

   Naționaliștii o văd pretutindeni de-a lungul istoriei, în vreme ce istoricii scrupuloși cu profesia lor o plasează în modernitate. Două observații sunt însă la îndemână.  Prima este că nu putem decide dacă este vorba de un mit sau nu doar din analiza unor scrieri și uneori a unor opinii. Reconstituirea istorică ar trebui să intre mai adânc și mai în detalii. Istoricii care se pronunță nu cunosc destul abordările economice, sociologice, juridice, de natura analizei profunde a ideologiilor și sunt tentați, ca și eseiștii, să reducă evenimentele la trăiri. În plus, cum mulți au obiectat, unii istorici comit erori elementare: confuzia noțiunilor etnie și națiune,  neînțelegerea solidarității care formează o națiune, derivarea identificării naționale doar din opoziția la alte națiuni, citirea pe apucate a documentelor, citarea de surse pentru a le răstălmăci, cultivarea de mituri în pofida documentelor.

    O discuție temeinică despre identitatea națională și identitatea românească presupune sprijinirea, înainte de orice, pe cercetări de arhivă, cu reconstituiri acurate ale faptelor, dar și pe o filosofie solidă și pe științele sociale ale timpului. Aceasta și din motivul că modernitatea a fost nu numai terenul genezei și al folosirilor diverse ale identității naționale, ci și forța care a modificat-o. Garabet Ibrăileanu avea dreptate să remarce la un moment dat că însăși perceperea specificului național în forma folclorizantă în care s-a consacrat pe umerii unui Herder, simplificat desigur, este produsul opticii moderne, care a permis delimitarea acelui specific și atribuirea lui oricărei epoci.

Optica mea privește comunitățile prin prisma șanselor de individualizare a vieții, dar ia în seamă diversele identități – atât cele individuale, cât și cele comunitare. Identitatea individuală rămâne cheia pentru a lămuri identitățile colective – inclusiv cea națională. Dar chiar și argumentația favorabilă primordialității identității individuale trebuie să accepte astăzi o completare. În cazul ființelor vii este acum clar că celulele se înnoiesc la fiecare câțiva ani, corpul nu mai rămâne același, încât identitatea biologică suferă schimbări. Identitatea juridică și, desigur, cea culturală și de altă natură le putem considera, cu bune rațiuni, ca fiind mai stabile, dar fixe nu le putem socoti.

      Se poate face legitim, până la un punct, distincția între „identități premoderne” și „identități moderne”.  Prin limbă, figuri tutelare, teritoriu comunitățile umane se identifică de mult. Acestea nu sunt mecanisme de identificare doar ale națiunilor, ci ale multor altor populații. Diferența națiunilor de simplele populații ar trebui să dea, însă, de gândit în profunzime. Națiunile au și altceva, care este adus de modernitate – în economie, administrație, politică, cultură reflexivă.

  În acest volum proiectăm luminile modernității asupra identității naționale. Facem aceasta în patru pași, care sunt tot atâtea părți ale lucrării de față.

  În prima parte  lămurim conceptul de identitate națională. Teza noastră este că abia în cadrul unei teorii a modernizării putem vorbi fără teama alunecării în ideologie despre identitatea națională. Societatea modernă – adică societatea în care economia se raționalizează și se supune cerinței randamentului folosind piața ca regulator, în care administrația se raționalizează și simplifică, în care politica democrației se impune, în care cultura capătă reflexivitate – a devenit cu timpul nu numai fapt de istorie, ci și un cadru normativ. Propunem trecerea la un concept dinamic al națiunii, înăuntrul recunoașterii autopoiezei acesteia.

     În a doua parte a lucrării examinăm experiențe recente ale identității naționale românești și deschidem discuția asupra identificării naționale. În a treia parte a lucrării deschidem discuția asupra reconcilierii naționale. Așa cum atestă nu doar istoria postdecembristă, dar și alte pasaje din istoria statului român de după 1918, o reconciliere națională a rămas condiția afirmării unei identități  românești convergentă cu modernitatea.

       Împărtășim această optică împreună cu cei care au promovat modernizarea în cultura română. De aceea, readucem în discuție, prin rememorări succinte, gândurile de referință ale lui Virgil I. Bărbat, Constantin Brâncuși și Liviu Rebreanu pe acest plan. Cei trei au pus primii chestiunea crucială inclusă în identitatea românească – aceea că niciodată nu a fost o preocupare dusă până la capăt pentru ceea ce, titumaiorescian exprimat, ar fi „fondul”, adică viața de fiecare zi a celui neglijat aproape sistematic. În mulțimea de nepricepuți deveniți peste noapte demnitari, sesizată de Virgil I.Bărbat, în „diștepții” ce produc lucru de mântuială (camelota), observați de Constantin Brâncuși, în acuzarea de către Liviu Rebreanu a minciunii și relei credințe, ce falsifică din capul locului viața publică și împiedică modernizarea, sunt tot atâtea semnalări a ceea ce lipsește și ar fi cazul să fie. În a partea a patra a lucrării, argumentăm că a concepe modul de corelare a identităților naționale cu identitatea europeană este una dintre urgențele agendei europene” (Din Introducere la Andrei Marga, Identitate națională și modernitate. Libris Editorial, Brașov, 2018]

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5