Gânduri

Doctor în ştiinţe inginereşti, dar şi un împătimit al artei, Ioan Ganea Christu îşi aşază gândurile trăite încă din copilărie în volumul „De-ale mele, de-a valma”, editat cu sprijinul Ligii Albanezilor din România, la Editura Privirea. Deşi este un inginer care programează totul cu rigurozitate, sufletul abundă de frumuseţea literelor, gândurile existenţei cotidiene fiind adunate încă din copilărie, iar acum, ordonate cronologic în carte, pe tematici: „De-ale familiei, De-ale armatei, De-ale şcolii, De-ale dragostelor, De-ale serviciilor”. Aflăm că prima încercare scriitoricească a pornit dintr-o puternică marcare în urma decesului unei prietene. Sentimentele de atunci însă l-au oprit pe tânărul elev să aşeze pe hârtie drama. A doua etapă a fost în armată, pe la 20 de ani, când „fără griji şi fără bani” şi-a petrecut stagiul militar timp de 9 luni, aflând ce este aceea disciplină. 20 de ani este vârsta la care îţi doreşti să faci parte dintr-o lume nouă, să schimbi decorul, să zbori mai iute ca lumina. Să ai propria stea pe care s-o urmezi, ca mai apoi să descoperi că există şi un timp rece, bun pentru sculptorii pământului. Scriitorul descoperă o lume plină de farmec, în care parcă şi oamenii erau mai oameni. Portretul străbunicului confirmă acest fapt. La 102 ani era o personalitate marcantă pentru cei care-l înconjurau, de o inteligenţă nativă care i-a făcut pe toţi cei din jur să-l pomenească peste ani şi ani. Iată că Ioan Ganea Christu îşi pomeneşte strămoşii, pentru eternitate, în cartea vieţii.

Momentele copilăriei, cum ar fi cele în care năzbâtiile erau privite cu indulgenţă de părinţi, au rămas peste timp neşterse în mintea maturului, care acum este el însuşi părinte. Partea de poezie este inserată tot dintr-un imbold al sufletului: „Văd pe unii că scriu versuri/ despre sentimente, gânduri/ dar şi inima-mi mă pune/ să-nşir vorbe cât mai bune”. Unind cuvintele, poetul zugrăveşte chipul mamei, cel mai drag nume, al copilăriei, al lumii satului natal, descoperind că: „Sunt mult prea mulţi şi unde ajungi/ de-ai scrie cum s-ar cuveni/ iubirea lor, căci oamenii/ sunt toţi la fel ca noi”. Pe umerii plânşi după timpurile de altădată se aşază înserarea, ca mai apoi, dincolo de pădurile gândurilor pribege, să răsară lumina întru bucuria vieţii: „Cum mâinile mele/ am prins puţin soare/ din care a curs viaţă/ şi l-am împodobit”.

Urcând încă o treaptă pe drumul artelor, Ioan Ganea Christu prezintă, în partea a treia a cărţii, lucrările de pictură pe care le-a realizat de-a lungul timpului. Gravuri, aranjamente, dar şi uleiuri şi acuarele descoperă peisaje, portrete, imagini care conturează frumuseţea sufletului.

O carte de artă care păstrează rădăcinile artistului şi care surprinde chipul acestuia zâmbindu-ne din costum albanez.