FILORUŞI ?

Răspunsul preşedintelui Traian Băsescu la o întrebare a lui Robert Turcescu referitoare la eliberarea Basarabiei de către armata română, cu uriaşe jertfe de sânge, în 1941, a stârnit un val de ură la adresa preşedintelui din partea simbriaşilor unor posturi şi jurnale străine de interesele naţionale, precum şi ale unor reprezentanţi ai faimoasei noastre opoziţii. De P. S. D. nu mă mir fiindcă acest partid se află sub pulpana preşedintelui Ion Iliescu, după ale cărui sincere sentimente am fi rămas în sfera de influenţă a marelui „prieten” de la Răsărit. Mă mir însă de partidul care se mai numeşte încă liberal şi „de dreapta”, dar care , vărsat în USL, îşi pierde treptat identitatea, cel puţin în concepţia adevăraţilor liberali.

Să fie clar, nu am nici un dinte împotriva marelui popor rus cu a cărui literatură, istorie şi chiar geografie m-am trezit în viaţă, fiindcă în perioada 1944-1963 când mi-am făcut studiile, primare, liceale şi universitate am aflat mai multe lucruri despre cultura şi literatura rusă şi sovietică decât despre cea românească. Nu intru în detalii, lucrurile sunt cunoscute de către generaţia actualilor pensionari, ci voi adăuga doar faptul că am îndrăgit literatura citind cărţile marilor scriitori Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Gorki, Şolohov, Puşkin ş. a., precum şi cărţi inspirate de Marele Război pentru Apărarea Patriei lor… Fiindcă Rebreanu, Arghezi, Blaga, Goga şi mulţi alţii erau interzişi, iar Eminescu şi Coşbuc cenzuraţi. Abia după terminarea facultăţii am învăţat adevărata literatură română şi, în mod deosebit, după ce am ajuns profesor la Liceul „George Coşbuc” din Năsăud.

Despre drama românilor şi a limbii române din Basarabia am aflat multe lucruri, mai ales după 1990, dar prefer să ofer cititorilor opinia unei fiinţe implicate direct în această dramă. Este vorba despre Liana Cazacu din Chişinău a cărui opinie despre evenimentele din 1940 şi 1941 o reproduc în cele ce urmează:

„Ori de câte ori arunc o privire spre trecutul nostru ca neam, ca ţară, ca oameni, rana provocată în iunie 1940 sângerează. Un an greu, cu multă durere, teroare şi nedreptate. Un an în care, peste noapte, din români am devenit cetăţeni sovietici, fără dreptul de a refuza şi fără acela de a alege. Un 1940 care ne-a lăsat orfani, schilozi, vătămaţi în adâncul fiinţei noastre, batjocoriţi şi scuipaţi. Un an în care am pierdut bunici, mame, taţi, unchi şi fraţi. Un an care ne-a lipsit de identitate şi limba maternă. Un an care a umilit naţiunea română, pe foarte mulţi ani înainte, umilinţă pe care a încercat s-o înăbuşe mareşalul, prin acel strigăt smuls din adâncul fiinţei naţionale: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul !”

M-am născut la Ţiganca, pe malul stâng al Prutului şi sunt mândră de originile mele, de locul încărcat de istorie unde părinţii mei m-au adus pe lume. Un sat liniştit, care peste un an de la ocupaţia sovietică, în vara lui 1941, a devenit un cimitir al ostaşilor români. Acolo, pe dealul de la marginea satului, ne-am îngropat eroii, amintirile, sufletul mutilat. Tot acolo parcă ne-am îngropat şi viitorul. Adeseori, noi, basarabenii, parcă nu păşim înainte, ci mai mult îndărăt. Comunismul pentru moldoveni ar trebui să fie cel mai mare rău şi ar trebui stârpit din rădăcină, uitat. Dar… astăzi, la câteva zile după alegerile locale, încă mulţi moldoveni i-au votat din nou şi din nou pe comunişti. Cum e posibil ? Cum de nouă ne place călăul şi uităm că suntem victime ? Am rămas oare o turmă fără conducător, care să ne arate calea cea dreaptă ? Cum de memoria noastră colectivă, socială, e atât de vătămată, încât ne este greu să deosebim răul de bine, minciuna de adevăr ?

La fiecare început de iunie, de câţiva ani, la Ţiganca, la cimitirul de onoare al ostaşilor români, se adună multă lume să-i omagieze şi să se roage pentru cei care şi-au jertfit viaţa pentru ca noi, astăzi, să trăim liberi pe acest pământ. La fiecare sfârşit de iunie, mi-aduc aminte de acel îndemn eroic al mareşalului Antonescu „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul!” şi mă întreb, astăzi, cine ne-ar mai da un astfel de ordin ? Cui îi mai pasă de noi, românii de dincolo de Prut? Cui îi mai pasă că, iată, „moldovenismul” lui Stalin a reînviat ca pasărea Phoenix din cenuşă, riscând să devină o realitate? Câţi dintre noi mai suntem preocupaţi de trecutul şi viitorul nostru şi ne întrebăm care ne sunt, totuşi, adevăratele origini? Suntem moldoveni sau români?

Atât de multe întrebări şi care, din nefericire, rămân pentru mulţi fără răspuns. Mă mai întreb a cui vină este că astăzi nu suntem siguri de identitatea noastră şi inventăm naţiuni şi limbi. Mă mai întreb, aproape cu durere şi teamă, dacă problemele lingvistice şi cele identitare se vor soluţiona pe această palmă de pământ, văduvită de adevăr şi dreptate… Eu ştiu cu o convingere de nestrămutat de unde vin, care îmi este identitatea adevărată, cine îmi sunt strămoşii. Dar mă îngrijorează mult clasa politică şi o parte din generaţia mea, care şi-au asumat cu uşurinţă identitatea falsă, de moldoveni, negând originile noastre comune cu românii din Ţară şi de pretutindeni. Mă îngrijorează aceşti politicieni şi tineri care rămân nepăsători la ceea ce presupune comunismul, încă prezent în R. Moldova, şi că există riscul să devenim altceva decât români. Mă doare sufletul când văd eforturile unor politicieni şi oameni de rând, care insistă să aducă în legalitate o naţiune moldovenească şi o limbă care, deşi schimonosită de rusisme, rămâne tot română şi nu moldovenească.

Mă întorc mereu, la acea zi de 28 iunie 1940, când am fost lăsaţi orfani şi când viitorul ni s-a schimbat radical. Mă întreb, adesea, care ar fi astăzi situaţia basarabenilor, a Ţării în ansamblu, dacă România n-ar fi cedat Basarabia şi Bucovina, şi ar fi luptat, până la capăt, chiar dacă ar fi ieşit învinsă din război? Oricum, în august 1944, România a capitulat în faţa comunismului sovietic, dar dezmembrată, fără Basarabia şi Bucovina. Poate după atâtea decenii de spaime şi tăceri, ca o mică recompensă pentru marile nedreptăţi la care a fost supus poporul român, să declarăm, totuşi, aşa cum au propus mai mulţi români de la est de Prut, ziua de 28 iunie, zi de doliu naţional. Şi care ar putea fi trecută în arhive… după reîntregirea naţiunii române”.

(„28 iunie, zi de doliu naţional”, în Formula AS, an. XXI, nr. 976 (26), 2-8 iulie 2011, p. 2)

Despre ipotetica eliberare (în 1941!?) a acestui uitat şi debusolat fragment al poporului român a îndrăznit să se exprime Traian Băsescu, neoficial, într-o discuţie la un post TV, cum s-ar fi exprimat orice cetăţean care gândeşte şi simte româneşte. Şi n-a rostit niciun cuvânt despre poporul rus sau sovietic, cum era în 1941. Cu toate acestea a sensibilizat mai mult poporul jurnaliştilor vânduţi mogulilor şi pe liderii opoziţiei decât pe poporul rus şi pe conducătorii lui, care oricum, de mult nu ne au la inimă. Şi oricum, noi plătim cu vârf şi îndesat gazul rusesc, şi care chiar în eventualitatea că soţul Mihaelei Geoană ar fi ajuns preşedinte, şi ar fi mers în genunchi, nu pe furiş, în faţa lui Medvedev şi a lui Putin, lucrurile nu s-ar fi schimbat prea mult. Fiindcă nici pentru ruşi banii n-au miros şi nu mai sunt nici ei în lagărul socialist…

N-ar fi fost rău să fi păstrat relaţiile economice şi comerciale cu Rusia, după desfiinţarea Uniunii Sovietice, pentru că uriaşul imperiu de la Răsărit ar fi constituit o bună piaţă de desfacere pentru multe din mărfurile noastre ce urmau să fie produse de fabricile desfiinţate în epoca glorioasă a regimului Iliescu. Însă nici pe vremea „prieteniei româno-sovietice”, când exportam preponderent în URSS, mărfurile noastre nu erau plătite la justa lor valoare. Prin 1978, am făcut o excursie la Leningrad şi Moscova, unde am văzut mobilă şi produse alimentare româneşti. De asemenea, pantofi şi costume fabricate în România. Însă, după cum îmi spunea un personaj important din domeniul armatei, mărfurile noastre erau prost plătite. De exemplu, un tanc importat din URSS se plătea cu o cantitate de unt echivalentă cu greutatea lui. Această informaţie ne era repetată şi de activiştii de partid, mai ales după 1968… Şi atunci eram prieteni la cataramă…

Proverbialul „ajutor sovietic” era în epoca de aur subiect de bancuri. Se exprimau multe persoane în acest fel. Din cele mai înalte sfere. Traian Băsescu n-are dreptul nici să-şi exprime o opinie personală despre fraţii noştri de peste Prut. Preşedintele României n-a dat un ultimatul defunctei Uniuni Sovietice, cum au făcut ruşii, în 1941, după care au cotropit Basarabia şi Bucovina de Nord. Mulţi dintre politicienii noştri l-ar fi dorit pe actualul preşedinte un simplu locatar la Cotroceni care să asculte, în serile mai liniştite, cum cântă cucuveaua în hornurile palatului. Aşa cum a făcut zece ani preşedintele Ion Iliescu, perioadă în care industria şi agricultura românească s-au făcut praf şi pulbere. Acum chiar dacă am avea relaţii cordiale cu Rusia n-am avea de exportat decât mărfurile alimentare pe care le importăm din terţe ţări…

Înainte de a-şi exprima cu atâta fervoare idei şi sentimente filoruse, liberalii şi ţărăniştii ar fi bine să se gândească la miile de liberali şi ţărănişti care au murit sau au fost batjocoriţi, după război, în gulagul românesc, în închisorile comuniste şi pe şantierul canalului Dunăre – Marea Neagră. Toate create cu sugestii şi „sprijin” sovietic.

Ioan LĂPUŞNEANU

Comentarii

09/08/11 21:41
Vizitator

Frumos articol d-le profesor. Va mai astept.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5