FENOMENUL PITEŞTI

Despre diabolicele acte ale dezumanizării petrecute în istoria noastră contemporană se cunosc foarte puţine lucruri. Fenomenul Piteşti este unul dintre aceste creaţii incredibile, dar adevărate pe care mintea bolnavă a unor oameni legaţi prin jurământ cu Răutatea, au inventat monstruoasele abuzuri asupra fiinţei omeneşti.

Cărţile noastre de istorie, indiferent de nivelul lor de studiu, nu descriu şi nici măcar nu amintesc de ceea ce a fost ,, Fenomenul Piteşti’’. Timp de o jumătate de secol, informaţiile despre acest ,, genocid’’îndreptat asupra neamului românesc s-au ţinut sub tăcere. El a fost reconstituit pe baza mărturiilor vii ale celor care au supravieţuit acestui dezastru, şi nu se ştie dacă mai e cineva în viaţă, ce ar putea completa această pagină întunecată din istoria noastră.

,, Fenomenul Piteşti’’ este legat de închisoarea de la marginea acestui oraş, care între anii 1949-1952 s-a transformat într-un arhipelag al dezumanizării totale a elitelor societăţii. După ce intelectualii, diplomaţii, preoţii, militarii, magistraţii, poliţiştii, oamenii politici , ţăranii cei mai gospodari, se aflau în închisori, fiind etichetaţi ca ,, duşmani ai poporului’’, au rămas tinerii, o forţă socială imprevizibilă care trebuia să fie anihilată.

Încercarea de a reeduca, de a impune o cale despre care nimeni nu era convins că este cea corectă, distrugerea, dacă nu fizică, atunci psihică a unor fiinţe umane, sadismul inimaginabil, sunetele de durere care vor răsuna pentru totdeauna în amintirile supravieţuitorilor şi-au găsit apogeul în închisoarea de la Piteşti. Acolo a început la 6 decembrie 1949 o experienţă de sumbră originalitate care consta în torturarea deţinuţilor de către alţi deţinuţi. Era o închisoare rezervată tineretului şi în mod deosebit studenţilor care într-un fel sau altul s-au opus comunismului.

Ideea,, reeducării’’îi aparţine pedagogului sovietic Makarenko, specialist în delincvenţa juvenilă, care susţinea că deţinuţii tineri pot fi reeducaţi de către cei mai vechi , trecuţi şi ei prin această experienţă. Una dintre metodele cele mai utilizate era plasarea în aceeaşi încăpere atât a bandiţilor reeducaţi cât şi a reeducaţilor. Aceştia din urmă erau infiltraţi printre ceilalţi, ascunzându-şi ideile, căutând să-şi facă prieteni şi să asculte destăinuiri. După ce se creau suficiente legături şi îşi dezvăluiau suficiente secrete, reeducaţii se întorceau împotriva noilor lor prieteni, pedepsindu-i pentru gândurile lor. Urma , apoi tratamentul. Timp de săptămâni, uneori chiar luni, deţinuţii erau schingiuţi în cele mai cumplite moduri. Inventivitatea torţionarilor a întrecut orice limite.

,, M-au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat cu o funie mâinile la spate şi cu altă funie picioarele. Ce a urmat nu se poate descrie...bătaie în cap pentru îndobitocire ; bătaie în faţă, pentru desfigurare ; mii de lovituri în spate, sub coaste, plex, în tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă, veghea mereu. Mi-au zdrobit oasele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe plămânii mei’’ (Eugen Măgirescu, Moara dracilor, în Memoria nr.13, p.38 )

Ei, tinerii din celule trebuiau să renege tot ceea ce crezuseră până atunci (politică, religie, familie )şi să se declare convinşi de superioritatea comunismului şi de necesitatea reeducării în spiritul său. Trebuiau să denunţe pe cei mai apropiaţi, să povestească orice, să inventeze fapte pe care nu le-au săvârşit şi să –şi recunoască vinovăţia, chiar dacă nu erau vinovaţi.

Cel care a avut curajul să intre în acest infern şi să-i devină istoric a fost scriitorul Virgil Ierunca. El a elaborat lucrarea,, Fenomenul Piteşti’’care a fost publicată în primă ediţie în anul 1990 şi reeditată în 1997. Am citit cartea de la un capăt la atul şi am fost însoţit tot timpul de imaginea acestui fenomen incalificabil. Chiar dacă Virgil Ierunca n-a fost victima reeducărilor, el a reuşit să realizeze imaginea unei realităţi tulburătoare , bazându-se pe mărturiile unor supravieţuitori, pe cartea lui Dumitru Bacu, primul document asupra Piteştiului, el însuşi deţinut politic, istorisirile lui Ovidiu Cotruş, şi îndeosebi pe studiul său aprofundat asupra aspectului psihologic al acestui fenomen.

,,Spălarea creierelor’’, cum mai era cunoscut acest experiment a fost iniţiat de către autorităţile comuniste în frunte cu Nikolski, iar primii executanţi au fost vreo douăzeci de deţinuţi în frunte cu Eugen Ţurcanu, şeful Organizaţiei Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. ,, Imaginaţia delirantă a acestui om se dezlănţuia mai ales atunci când avea de-a face cu studenţi care credeau în Dumnezeu şi se străduiau să nu se renege. Astfel, unii erau botezaţi în fiecare dimineaţă : scufundaţi cu capul în hârdăul cu urină şi materii fecale, în timp ce ceilalţi în jur psalmodiau formula botezului. Acesta dura până ce conţinutul făcea bulbuci’’ (Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti ).

Din acest iad al anilor 1949-1952 au ieşit puţini supravieţuitori, în schimb torţionarii, printre care Eugen Ţurcanu a rezistat întregii perioade comuniste, ocupând chiar diverse funcţii. El a fost exclus din procesele care au avut loc între anii 1954-1957. Un martor ocular spune că după revoluţia din decembrie 1989 a ieşit în stradă, strigând că statul român nu-i recunoaşte meritele.

,,Experimentul de la Piteşti este cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane’’ (F. Furet ).