FEMEI FRUMOASE A CĂROR PERSONALITATE A ÎNNOBILAT EPOCA ÎN CARE AU TRĂIT

Prof. drd. LIGIA DĂNILĂ

a. Elena, Regina – mamă a României.

Regina Elena s-a născut pe 2 mai 1896, la Atena, şi a murit, după o viaţă de poveste, la 28 noiembrie 1982, în Elveţia - la Lausanne. La venirea pe lume avea titlurile de Prinţesă de Grecia şi Danemarca. A fost soţia Regelui Carol al II-lea al României şi mama ultimului monarh din istoria noastră: Mihai. Elena se trăgea dintr-o dinastie fabuloasă, care i-a dat pe Ecaterina cea Mare şi pe Regina Victoria, mai mulţi împăraţi, ţari şi regi care au schimbat lumea. A fost fata lui Constantin I, Regele Greciei, şi a Sofiei de Prusia; frumoasă şi inteligentă, cu o generozitate şi o delicateţe ieşite din comun.

Tânăra principesă, venită din Grecia şi Danemarca, posesoarea unei identităţi care aduna în ea toată regalitatea europeană de secole, avea să joace un rol luminos în întunecata istorie a secolului XX din România. Gesturile umane, afecţiunea, educaţia şi orizontul său spiritual au jucat un rol hotărâtor în formarea fiului ei, Mihai, ca om şi ca rege, într-un timp al alienării, al iraţionalului, al cruzimii şi al autodistrugerii.

A fost victima evenimentelor cele mai complicate şi mai contrastante: căsătoria ratată cu principele Carol, fericirea de a deveni mama micului Mihai (i-a dat naştere pe 25 octombrie 1921, prematur), umilinţa de a asista la aventurile tânărului ei soţ, îngrijorarea şi amărăciunea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Urmează renunţarea la tron a soţului ei şi plecarea lui în Franţa, apoi moartea tatălui ei socru, şi venirea pe tron a fiului ei de şase ani. E greu de imaginat o poziţie mai dificilă decât cea a Principesei-mamă Elena. A oferit fiului său toată afecţiunea şi protecţia de care acesta avea nevoie în situaţia în care se afla, în primii lui ani de viaţă. A ştiut să stea alături de Regina Maria cu multă diplomaţie şi delicateţe, câştigând admiraţia şi afecţiunea ei. A fost alături de fiul său în toate împrejurările, ocrotindu-i copilăria şi încercând să şteargă neajunsurile provocate în psihologia unui copil de lipsa tatălui.

S-a măritat cu Carol pe 10 martie 1921(fără să-l iubească). O săptămână mai devreme, fratele Elenei şi sora lui Carol îşi uniseră destinele. A fost un capriciu al mamei lui Carol, Regina Maria, care a dorit să asiste pe îndelete la ambele ceremonii. Ţăranii superstiţioşi din Grecia au prezis că mariajele se vor destrăma, nefiind făcute, după datină, deodată. Au avut dreptate.

Născută cu titlul de Prinţesă a Greciei şi Danemarcei, Elena a avut o copilărie de basm. A fost însă un paradis provizoriu. Crescută departe de griji pe domeniile familiei regale greceşti, Elena are o primă ieşire importantă prin Regat la vârsta de 17 ani, când tatăl ei, regele Constantin, o duce să cunoască provinciile Greciei.

Elena s-a născut pe o pantă nefericită a istoriei, când marile dinastii se prăbuşeau, sub presiunea unor regimuri oribile: nazist şi comunist. Elena a fost martoră la abdicarea forţată a tatălui, a soţului, a fratelui şi a fiului ei.

În 1920, fratele cel mare al Elenei, George, s-a logodit cu Prinţesa Elisabeta a României. Fratele Elisabetei, Prinţul Carol, se întorcea tot atunci acasă după ce fusese forţat să facă turul lumii, o pedeapsă pentru „căsătoria morganatică“ cu Zizi Lambrino (anulată între timp).

Carol a trecut şi prin Elveţia, unde se stabilise familia Regelui Constantin, pe perioada exilului. Aici s-a îndrăgostit de tânăra Prinţesă a Greciei. Sosită în România pentru a cunoaşte ţara cumnatei sale, Elena a aflat groaznica veste a morţii fratelui său, Alexandru, rămas Rege al Greciei. Alexandru a avut o moarte stupidă, după ce a intervenit într-o luptă dintre câinele său şi o maimuţă care l-a muşcat. Rana s-a infectat, iar Alexandru a făcut septicemie.

Pierderea fratelui a răvăşit-o pe Elena, care a luat o hotărâre ce îi va schimba viaţa: să nu se mai întoarcă în Grecia. Apropierea de Carol a devenit firească, iar atunci când tânărul prinţ i-a cerut Regelui Constantin mâna fiicei sale, Elena s-a bucurat incert: „Mă simţeam atrasă de el şi, în timp, eram sigură că m-aş fi putut îndrăgosti de el. Dar ceea ce m-a făcut cu adevărat să îi accept cererea în căsătorie a fost gândul la Alexandru. În tot timpul exilului, nu sperasem decât să mă întorc în Grecia, dar acum, că el nu mai era acolo, am simţit că nu mai am puterea să revăd Atena”. În urma căsătoriei cu Prinţul Carol al României ajunge într-o ţară nouă de care se îndrăgosteşte.

„Biata Grecie, mică şi distrusă de atâţia ani de suferinţă! Ce deosebită este această Românie plesnind de bunăstare şi deja vindecată de rănile recentului război!“, notează ea în caietele de amintiri. Elena o cucereşte, deşi greu, şi pe soacra sa, Regina Maria.

Odată cu venirea ei în România soarta i se precipită.

Soţul însă o înşeală cu Elena Lupescu, fiica unui farmacist evreu. Fuge din ţară, apăsat de povara moştenirii tronului şi dornic de aventură. În 1927, la moartea lui Ferdinand, cel mai bun prieten al Elenei în România, Mihai e numit Rege, deşi avea vârsta unui copil de grădiniţă. La iniţiativa generalului Ion Antonescu, Regina-mamă revine în România, ţara şi fiul ei aveau nevoie de ea mai mult ca niciodată. A stat în România alături de Regele Mihai din 1940 până la 3 ianuarie 1948. a fost una dintre cele mai grele şi mai neplăcute situaţii pe care cineva le poate imagina, mai ales după 1945, când comuniştii au preluat din ce în ce mai mult controlul. Regina-mamă a fost un support moral de neînlocuit pentru suevranul de 19 ani, sfătuindu-l, încurajându-l şi, în special, înţelegându-l în fiecare clipă.

Carol îi cere divorţul, iar ea, supusă presiunii, acceptă. Capriciosul prinţ revine în ţară, pentru a ocupa tronul. Atunci a învăţat Elena că la români „niciodată“ e doar un cuvânt. Nimic nu era definitiv aici, nici hotărârea lui Carol de a se descotorosi de povara monarhică. Carol î-l răpeşte treptat pe Mihai şi, într-un final de tragedie greacă, o sileşte să ia calea exilului. Pleacă la Florenţa unde cumpără o casă numită Vila Sparta.

În perioada nebună dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, Mihai o vizitează de doar două ori pe an. Mâna forte a lui Carol o ţine în chingi şi în exil. Nu-i permite lui Mihai să poarte altceva decât pantaloni scurţi, declanşând un celebru incident diplomatic la Londra, şi, mai mult, pune în pericol viaţa fostului şi viitorului suveran. Aflat la mama sa, stabilită la Florenţa, Mihai are o criză acută de apendicită. Disperată, Elena îi telefonează lui Carol pentru a-i cere acordul ca fiul lor să fie operat de urgenţă de medicii italieni. Intransigent, acesta refuză, pretextând că vorbise în ajun cu Mihai şi se simţea excelent.Elena şi Mihai nu mai aveau însă timp de capriciile lui Carol. Copilul e salvat după o operaţie „in extremis“.

Tatăl lui Mihai deraiază şi în viaţa politică. Ajunge un dictator alungat de pe tron în 1940 de generalul Ion Antonescu. Ţara pierduse Basarabia şi jumătate din Transilvania, iar Mihai reajunge Rege. Mama sa se întoarce în ţară pentru a-i fi aproape şi a-l sfătui. Prin poveţele date lui Mihai, prin prestanţa sa în faţa lui Antonescu, Elena a fost importantă în marile momente din timpul războiului, a efectuat nenumărate acte de caritate, a îngrijit cu mâna ei răniţii.

Decisivă a fost Elena şi la 23 august ’44, când românii au întors armele, după ce Mihai l-a arestat pe Antonescu. Regele fusese învăţat de mic să-i iubească pe englezi. O slăbiciune de veacuri în familia Elenei. De altfel, prima limbă străină în care a vorbit Regele României a fost engleza! Elena a presimţit şi dezastrul comunist. I-a fost alături lui Mihai şi când acesta a declanşat celebra „grevă regală“, refuzând să semneze aberante acte impuse de sovietici. I-a fost alături fiului său şi când au luat din nou calea exilului, goniţi de comunişti. Elena a murit în exil, la 86 de ani.

În anul 1993, statul Israel şI Institutul Yad Vashem i-au conferit post-mortem Titlul şi Medalia „Dreaptă între Popoare“ pentru activitatea sa de salvare a evreilor prigoniţi în timpul regimului antonescian. Regina Mamă şi Patriarhul Nicodim au apelat la Ion Antonescu pentru a opri deportarea unor evrei din Cernăuţi. Ajutorul dat de Elena în 1942 a salvat mii de vieţi. Doar 53 de români au primit titlul de „Drepţi între Popoare“.

Regina Mamă Elena a intervenit în favoarea evreilor încă la începutul tragediei în august 1941, cînd au început deportările în Transnistria. Ea a înţeles greutăţile prin care treceau evreii în timpul nazismului; a intervenit în favoarea lor pe lângă persoane oficiale din România, Germania şi Vatican ; a format în ţară o opoziţie contra crimelor antisemite şi de dominaţie nazistă; şi a menţinut tot timpul un contact cu personalităţile comunităţii evreieşti din ţară. I s-a adresat Suveranei Şef Rabinul de atunci, dr. Alexandru Şafran, prin intermediul Patriarhului Nicodim. Era vorba de deportarea evreilor din Bucovina care era în toi. Alexandru Şafran îi ceruse lui Ion Antonescu să oprească surghiunul şi a fost refuzat. Ea, împreună cu Patriarhul, s-au adresat din nou lui Ion Antonescu, care de această dată a aprobat ca evreii din Cernăuţi, cîţi mai erau în oraş, să rămînă temporar pe loc. Pentru restul evreilor din Bucovina, ca şi pentru cei din Basarabia, era prea tîrziu.

A mai fost încă o dată când dr. Alexandru Şafran s-a adresat, de această dată direct Reginei Mamă, atunci cînd la sfîrşitul anului 1941 au sosit ştiri din Transnistria despre starea disperată a deportaţilor de acolo. Regina a apelat la Monseniorul Andreas Cassulo, Nunţiul Papal, care era decanul corpului diplomatic. La sfatul acestuia, ea i-a cerut lui Mihai Antonescu să-i dea ordin lui Radu Lecca (împuternicitul guvernului pentru chestiuni evreieşti) să aprobe trimiterea de ajutoare în ghetourile şi lagărele de concentrare de peste Nistru. Cît de aproape era de inima bună a Suveranei toată chestiunea, se poate vedea în faptul că a trimis, după miezul nopţii, într-o aspră furtună de zăpadă, un aghiotant în uniformă ca să-i vestească dr.-ului Şafran că a obţinut autorizaţia de trimitere de ajutoare.

Regina-mamă Elena, a fost colonel, conducând Regimentul 9 Roşiori, încă de pe vremea când era principesă a României, în anii 1920. În timpul celui de-al II-lea război mondial, regimental s-a numit “Regimentul 9 Roşiori Regina Elena”. Din 1945 până la plecarea lor forţată, Regina-mamă şi fiul ei au fost singuri în faţa tăvălugului sovietic. Cu curaj şi cu credinţă, uneori cu simţ al umorului, ei au făcut faţă acestor ani fără să dea semne de slăbiciune. Regina-mamă a început în 1948 ultimul şi cel mai lung exil din viaţa ei. În 1980 a trebuit să renunţe la casa ei din Florenţa din cauza greutăţilor financiare. Avea 84 de ani când s-a mutat intr-un apartament la Lausanne. Inima sa nu a rezistat acestei ultime nedreptăţi. A închis ochii la 28 noiembrie 1982, în vârstă de 86 de ani, înconjurată de familie, cu ochii privind către lumina ferestrei deschise.

Regina-mamă Elena, rămâne un simbol al dinastiei Hohenzollern-Sigmaringen şi un exemplu european, nu doar prin sânge, ci prin valorile şi principiile pentru care a suferit şi s-a bucurat întreaga viaţă. Această regină rămâne unică în istoria Europei, fiind nepoată a doi regi, fiică de rege, soră de trei regi, soţie de rege şi mamă de rege.

b. Elena Văcărescu era descendentă a boierilor din familia Văcărescu din Ţara Românească, pe linie paternă, prin mamă (Eufrosina Fălcoianu) descindea din familia Fălcoianu ce ajungea în timp la Mihai Viteazul.

Şi-a petrecut copilăria la Târgovişte; datorită guvernantei englezoaice a făcut cunoştinţă mai întâi cu literatura engleză, dar studiile le-a urmat la Paris. A studiat filosofia, estetica, istoria, poezia. Ca urmare a participării tatălui ei la războiul de independenţă 1877-1878, el a avut o influenţă majoră în viaţa Elenei Văcărescu. În 1866 debutează la Paris cu volumul Chants d' Aurore care i-a adus un premiu al Academiei franceze şi recunoaşterea unor oameni de litere precum Gaston Paris sau Anatole France. De asemenea, tânăra nobilă îl cunoscuse la Paris pe Victor Hugo, ea devenise deja o personalitatea cu greutate în epocă.

În 1888 revine în ţară şi intră în suita reginei Elisabeta a României, poeta Carmen Sylva, devenind favorita reginei nonconformiste care a apropiat-o de Ferdinand, nepotul regelui Carol. Ferdinand fiind nou la curte, simţindu-se singur departe de familia sa, s-a apropiat de Elena şi chiar şi-a exprimat dorinţa de a se căsători cu ea. Problema însă era Constituţia din 1866 prin care prinţul moştenitor al ţării nu avea voie să se căsătorească cu o româncă. Ca urmare, regina Elisabeta care o încurajase a fost exilată la Neuwied timp de doi ani, iar Elena a fost exilată la Paris pentru tot restul vieţii, Ferdinand fiind trimis în căutarea unei mirese regale pe care a găsit-o la Edinburgh în persoana Mariei, viitoarea regină a României.

Elena Văcărescu n-a ajuns la tron, a ajuns chiar în exil, câţiva ani în Italia, dar în 1895 i se permite de către Carol al II-lea să se întoarcă în ţară după anii cât a fost considerată persoana non grata. Pentru Elena, Parisul a fost oraşul consacrării, până la urmă a fost şi o soluţie. În Memorial în do minor afirma: "Parfumul României e în fiecare cută a rochiei mele. Nu cunosc suferinţele exilului; oriunde m-aş afla, n-am resentimente, n-am ură decât cei pentru care o reneagă şi-şi caută un sprijin înafara ei".

Elena Văcărescu era o oratoare cu calităţi excepţionale şi cu o deschidere faţă de nou ce o propulsase departe. A fost ambasadoarea sufletului românesc, a fost implicată în toate acţiunile culturale importante ale epocii: în 1906 a contribuit la înfiinţarea "Universite des Annales" iar în 1913 înfiinţase la Bucureşti "Cercul analelor".

Între anii 1914 şi 1918 a dus o campanie în favoarea cauzei naţionale în periodicele "Adevărul" şi "Dimineaţa". La Paris şi în alte oraşe a organizat adunări publice şi conferinţe unde a pledat pentru eliberarea României şi a strâns numeroase fonduri. Şi-a descoperit calităţile de politician prin strădania de a convinge străinătatea despre România Mare.

Din partea guvernului francez a fost decorată cu ordinul "Legiunea de onoare", ca urmare a devotamentului ei faţă de victoria Aliaţilor din primul război mondial, ea fiind membră a delegaţiei române la Conferinţa de la Paris.

Este considerată "Bunica Ligii Naţiunilor", a fost secretarul general al "Asociaţiei Române" de pe lângă Societatea Naţiunilor, a fost adjuncta lui Nicolae Titulescu (şeful Misiunii române la Geneva), membră a Societăţii Naţiunilor, co-fondatoare a Comitetului Internaţional pentru Difuzarea artelor şi literelor prin Cinematograf, instituţie care era subordonată Institutului Internaţional de Cooperare Intelectuală, devenit în 1946 UNESCO, cavaler al Legiunii de Onoare – fiind prima femeie care a primit acest titlu. La dezbaterile Conferinţei a V-a a Societăţii Naţiunilor din anul 1934-1938 a formulat dezideratele referitoare la traficul de femei. A propus constituirea unui comitet format din jurişti de ambele sexe care să lucreze la statutul femeii.

A fost membră şi preşedinta Academiei Feministe de Litere şi Arte, fondatoarea de departamente de cultură română în străinătate (Catedra de Cultură Română din Centrul Universitar Mediteranean de la Nisa), a tradus operele lui Eminescu, Caragiale, Goga, Blaga, Minulescu în limba franceză, a fost autoarea multor volume de poezii şi piese de teatru.

A fost prima femeie admisă în Academia Română.

Chiar înainte de a muri, Elena Văcărescu a făcut parte din delegaţia conduse de Gh. Tătărescu la Conferinţa de pace de la Paris, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Din delegaţie mai făceau parte Gh. Gheorghiu-Dej, L. Pătrăşcanu, I. Gh. Maurer.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5