Fascinația cărților

Într-un interviu pe care i-l luam nu de mult timp, poetul Leo Butnaru din Chișinău (de asemenea prozator, eseist, memorialist, publicist, la mare prețuire în literatura noastră de azi), îmi vorbea cu entuziasm despre cărțile care au contribuit la formarea lui, găsite în bibliotecii și librării, în schimburi între prieteni de breaslă. Cărți care l-au întovărășit și îl întovărășesc în continuare și față de care poartă mare drag. E firesc pentru un scriitor să iubească aceste izbînzi ale Galaxiei Gutenberg, să le țină aproape încă de la primele încercări de lectură, cum o demonstrează o minunată culegere de amintiri despre cărțile copilăriei alcătuită de doamna Irina Petraș, președinta Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, în care adună opinii formulate de scriitori din orizontul filialei. Unii dintre semnatari poate că au întrat în lumea minunată a cărților fără să știe că vor deveni cîndva scriitori, deși pulsul scrisului prindea ritm, desigur, în sîngele lor încă de pe atunci. Însă, la data acelor lecturi, era o vreme cînd și cei fără de carte iubeau cartea. Îmi amintesc cum mama declama adesea, în momente de răgaz, vreo poezie învățată cîndva la școală. O femeie de seama ei îmi vorbea – văzîndu-mă că citesc… cărți – despre un roman care o impresionase, o poveste de familie, ceva de genul acesta, poate singurul „text” de acest fel și de o asemenea întindere citit de ea. Era vorba, desigur, de o prețuire ingenuă, pe care omul de rînd o avea în conștiința sa – sau în sufletul său -, pe care o mărturisea tacit. Dar oamenii de rînd prețuitori de cărți au cam dispărut, iar scriitorii?... Ce să mai zicem de aceștia?
Asemenea situații se întîmplau pe cînd medicii, cu o mai bună „bază” financiară – ca întotdeauna -, cercetau librăriile și-și edificau acasă biblioteci personale de invidiat. Citeau tot ce cumpărau? N-avem de unde să știm. Dar intrau în acea categorie de oameni care înțelegeau că trebuie să se formeze și să se dezvolte frumos, cînd relațiile dintre oameni, în ciuda ideologiei perdante, păreau să beneficieze de privilegiile omenescului. În perioada ingrată, plină de activiști de partid convenționali, pe oameni îi lega totuși mai tare un suflet încălzit de căutarea frumuseții, a poeziei vieții, a trăirilor lipsite de  pretenții găunoase. Și nu era puțin lucru că o seamă de lecturi ne încălzeau inima, în secolul frigului. 
Și apoi a venit senzația – „postrevoluționară” - că nu se mai citește, că nu se mai pune preț pe carte. Tot felul de teorii nerumegate suficient de conștiință - de conștiința colectivă?, sărăcită și ea – ne-au sucit și ne sucesc mințile. Din ani cruzi. Mitologii de pripas înlocuiesc mitologiile care au fortificat ființa noastră, greu încercată de-a lungul istoriei. Și, parcă, a pus ferm piciorul în prag prostia. Sau prostirea. Plăcerea de a ne lăsa prostiți. Ca prinși într-un farmec rău. Începem să ne bălăcim – la modul generic – în licențios, trivial, înjurătură, mizerabilism și multe altele de nedorit. Facem asta în viață, ca și în literatură. O oglindire a situației o putem ghici și în afirmațiile lui Leo Butnaru din interviul amintit, potrivit cărora „În diferite perioade cu toate ale lor, distanța dintre poezie și înjurătură ba crește, ba se micșorează. Distanța dintre idee și prostie, dintre frumusețe și urat variază și ea. Azi, mă tem, aceasta distanță s-a micșorat amenințător și lumea nu mai crede, metaforic și naiv, că ar putea fi salvată de frumusețe. Sau că ea, lumea, ar putea salva frumusețea.” Oare nu mai putem crede în rolul frumuseții, în soluțiile de viață oferite de aceasta?
Mi-au venit în minte asemenea gînduri după ce, în una din zile, l-am găsit pe părintele-poet, cum e numit adesea, Ioan Pintea, în curtea Bibliotecii Județene pe care o păstorește, clasînd cărțile bibliotecii personale a unui regretat scriitor bucureștean, care abia a plecat dintre noi. E cunoscută preocuparea directorului bistrițean pentru recuperarea unor biblioteci – le-aș zice „de autor”, cu manuscrise, dedicații, bibliografie tematică, cărți de suflet… – spre a le integra în rafturile Casei Colecțiilor și documentelor de Patrimoniu, secție a BJB. Părintele-director lua carte de carte, din numeroasele cutii aduse din Capitală, ajutat de Emil, șoferul instituției, le răsfoia și decidea spre ce secție a bibliotecii să le trimită. În ce loc să le „depozitezi” dacă nu aici? De citit, de cercetat. Dar…
Am cunoscut, în ultimii ani, cîteva biblioteci de… scriitor, care, în urma plecării în lumii mai buni a celor care le-au ținut la suflet zeci de ani, au rămas… singure. Casele cu curte sau apartamentele care le găzduiau trebuiau „eliberate” și destinate/ vîndute altor persoane, care nu le prea aveau cu cititul. Ce să mai zic de cultul cărții? Am văzut cărți ajunse la tomberon!... Unii proprietari, prudenți, se gîndeau/ se gîndesc din timp ce destinației să dea comorilor lor, dar puțini găseau/ găsesc o soluție fericită. E semnul sigur, dar nu absolut, al condiției cărții de lectură. 
O, tristă situație a cuiburilor de suflete, care sînt cărțile!... A celor care iubesc asemenea comori! Acum, desigur, informatizarea schimbă multe lucruri în Galaxia Gutenberg. „Tehnica” scrisului progresează, mereu și definitiv, și ea. Am renunțat la condei și tăblița de scris (am avut una prin clasa întîi, cam scoasă din uz), la pana de gîscă, la penița/ tocul de scris, aproape și la stilou (înlocuit masiv de pix)… Cît timp vom mai folosi tasta și cu ce o s-o înlocuim? eBook-urile intră tot mai mult în obișnuințele noastre. Dar cartea-obiect, cartea-print rămîne un privilegiu de lux, pe care, probabil, o să reînvățăm a-l aprecia. Cred că e total greșit să o disprețuim, să o ignorăm, să ne îndepărtăm de ea, din ignoranță, din prostie, poate chiar din rușinea de a nu fi în pas cu timpul schimbărilor păgubitoare. 
Îndrăgostiții de carte sînt tot mai puțini. Dar sămînța lecturii privilegiate poate încolți oricînd, înviorînd lumea. O mai semănăm, o mai știm cultiva?
 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5