Elena M. Cîmpan - interviu cu Vasile Șoimaru: “Bistrița este una din marile mele iubiri; și orașul propriu zis, și oamenii lui minunați”

1.      Aţi lansat de curând la Bistriţa cartea "Cotul Donului 1942", ediţia a II-a. Cu ce gânduri aţi scris această carte şi ce impact are ea în rândul cititorilor la care poposiţi?

       Am scris și tipărit mai multe cărți în viața mea. Numai că doar această lucrare a mea s-a născut în cele mai mari chinuri și dureri, cu multe emoții și chiar cu multe lacrimi. Cheltuielile financiare pentru cele trei peregrinări ale mele până la Cotul Donului și Stalingrad nu le pun în calcul, ele fiind minuscule pe lângă umilințele pe carele-am suportat în acele drumuri de la miliționeri ucraineni și ruși pe la toate intersecțiile din calea mea spre locul tragediei românești. Această carte, la care au lucrat și alți prieteni și colegi, a devenit cu adevărat cartea mea de suflet!.

       Despre impactul ei în rândul cititorilor? Nu eu ar trebui să vorbesc despre impact ca să nu-mi fac prea multe autolaude. Tema dată a fost una arestată, trecută cu tăcerea, pe parcursul a șapte decenii de la bătălia de la Don. Pot înțelege această tăcere în perioada kominternistă a României și cea a socialismului național al lui Ceaușescu, dar nu pot pricepe de ce se încearcă să se treacă cu tăcerea și în perioada postdecembristă. Cum să nu te bată gândul despre spusele unor cercetători istorici onești din România,cu privire la revenirea la putere după așa zisa „revoluție română” a așa zisului “neokomintern” care nu suportă să amintești despre rolul părintelui său de sânge, Kominternul, în completarea (umplerea) la „Arsenalul” din București a obuzelor și a minelor anti-tanc folosite în bătălia de la Cotul Donului în iarna lui 1942-1943, cu pietre și nisip, în loc de material explozibil?

      Cartea aceasta și comentariile la ea au readus în vizorul opiniei publice cea mai mare tragedie a Armatei Române din toată istoria ei: pentru că la Cotul Donului, în toamna anului 1942-iarna lui 1943, s-au prăpădit (morți, răniți, pierduți fără urme, luați în prizonierat etc.) mai bine de 150 de mii de ostași români. Iar dacă-i punem la număr și pe cei 100 de mii de români ardeleni prăpădiți în cadrul armatei maghiare tot pe malul Donului, dar mai la nord, în regiunea Voronej, ajungem la astronomica cifră de un sfert de milion de români pierduți la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și în regiunea Voronej. Iar aceste pierderi alcătuiesc cam 40 la sută față de toate pierderile Armatei Române de pe Frontul de Est, sau UN MILION de litri de sânge românesc vărsat acolo, de-ți pare și azi că Stepa Donului e roșie din cauza sângelui românesc vărsat în acele locuri acum șapte decenii. Gândindu-te la aceste statistici tragice, cum să nu îneci calculatorul în lacrimile vărsate deasupra lui scriind despre tragedia de la Don?...

      Și dacă ar fi numai asta. Mai trebuie de adăugat aici și totala, dacă nu chiar tragica indiferență a așa zișilor democrați, a așa zișilor români din Palatele: Cotroceni, „Victoria”, Casa Poporului etc. față de  memoria eroilor de la Don. Toate popoarele, ale căror armate au luptat la Don, rușii, germanii, italienii, ungurii, și-au inaugurat în ultimii ani acolo cimitire de onoare, numai „ai noștri”, „românii” de pe Dâmbovița, n-au fost în stare să ridice măcar o troiță maramureșeană pe Dealul de la Kletskaia, de pe malul drept al Donului.

      Să mai amintesc aici un fapt: pe 19 noiembrie 2012, ziua când s-au împlinit 70 de ani de la începutul marii tragedii a Armatei Române de la Don, în noiembrie 1942, doar la Chișinău, la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, a avut loc o manifestare de pomenire a ostașilor români căzuți la Cotul Donului, în cadrul căreia a fost lansată cartea mea și s-a oficiat un parastas cu preoți de la Mitropolia Basarabiei din Republica Moldova... Abia peste câteva zile i-au comemorat pe eroii de la Don și patrioții din comuna Miroslăvești, județul Iași, precum și cei din Râmnicu Vâlcea. Bucureștiul, oficial, nu și-a amintit nici azi de tragedia de la Don. Din periodicile românești se pare că doar revista Historia a scris atunci amănunțit despre tragica Bătălie de la Don. Pe unde am fost cu cartea aceasta, oamenii, cu uimire, unii cu rușine, și-au amintit de acea tragedie, chiar dacă, practic, nu există familie în România care să nu fi pierdut la Don pe cineva din rudele mai apropiate sau mai îndepărtate...

2.      De asemenea, albumul "Românii din jurul României", pe care îl duceţi cu dumneavoastră, are o frumoasă şi vie poveste. Care e aceasta, pe scurt?

      Acest Album nu doar are o poveste, ci el însuși este o poveste. Scuzați, o poveste de succes! O poveste de succes pe care nu mi-o pot ierta cei salarizați din gros din bugetul Statului român pentru a crea, a coordona sau măcar a finanța,  astfel de proiecte... Cum mai poate fi interpretată indiferența unor structuri ale Statului român  ca cea a Departamentului Românilor de pretutindeni sau cea a Instutului Cultural Român care știu că eu de 12 ani alerg pe banii mei prin multe mahalale românești din Europa, Asia, Canada... și să nu sprijini cu un bănuț acest proiect? Presupunem că la etapa elaborării acestui proiect n-au avut încredre în succesul acestei „povești de succes” și de aceea n-au catadicsit măcar să răspundă la scrisorile de intenții, dar când primul Album monografic „Românii din jurul României în imagini”(2008) a fost tipărit cu bani împrumutați, puteau ei să achiziționeze un exemplar de album? Am încercat să le donez eu 25 de exemplare de album ca să le folosească experții DRP-ului în drumurile lor prin românime unde eu nu puteam ajunge... Nici această donație n-au acceptat-o... Ce erau să facă cu ea în drumurile lor pe plajele Mediteranei, în apropiere de care lucrează căpșunarii români?...

      Dar se pare că doar în această toamnă recunoașterea oficială a valorii albumului meu a intrat în casa mea: la începutul lunii septembrie,  în cadrul Salonului Internațional de carte de la Chișinău, acestei lucrări i s-a conferit  Premiul Mare al Salonului! Numai că suma premiului am donat-o cu plăcere Fondului „Paul Goma”, care intenționează să-i cumpere la Chișinău o locuință celui mai mare scriitor român, încă în viață fiind...

3. Ce credeţi că asigură succesul literaturii pe care o scrieţi?

      Nu mă consider un literat, un profesionist al literaturii, ci doar un simplu publicist. Și în Uniunea scriitorilor basarabeni am fost primit ca publicist și nu ca prozator, poet sau critic literar. Mă mulțumesc cu acest statut de publicist. Iar cât privește succesul sau insuccesul lucrărilor pe care le public este asigurat mai întâi de tematica abordată, pe care mulți din varii motive (de frica Ordonanțelor sau din lipsă de talent) o trec cu tăcerea, precum și de metoda de adunare a informației pe care o folosec în publicistica mea, cea a drumurilor fără de sfârșit... Deci, metoda informației colectate pe teren...  

3.      În drumurile de promovare a cărţilor proprii, nu ocoliţi Bistriţa. Ce vă leagă de acest oraş?

      Bistrița este una din marile mele iubiri; și orașul propriu zis, și oamenii lui minunați... Dar toate s-au pornit de la o întâlnire a mea împreună cu jurnalistul basarabean Vlad Pohilă, care a avut loc în toamna anului 2003, cu neprețuitul meu Prieten și Patriot, bistrițeanul Dumitru Pădeanu, azi locuitor al Canadei, rămânând și acolo Român cu majusculă, la fel ca și fiul său și nepoții, chiar și nora, care-i irlandeză de origine...

      Imaginile pe care le-am plasat în Album cu românii din Boianul canadian, și din alte zone ale Canadei, au fost posibile doar cu ajutorul lui Dumitru, fiind invitatul lui la Winnipeg, în septembrie 2009.

      Tot cam pe-atunci i-am cunoscut pe minunații bistrițeni: Victor Știr,Virgil Rațiu, Florica Dura, Ioan Rus și mulți alți.

4.      Când veţi reveni la Bistriţa şi ce pregătiţi ca noutate editorială?

      La Bistrița voi reveni cu prima ocazie... Poate chiar cu ocazia lansării unei noi cărți coordonate de mine despre tragedia românească din fosta RASS Moldovenească, din anii 1937-1938,  predecesoarea actualei republici secesioniste moldovenești nistrene cu capitala în Tiraspolul zombificat de rușii lui Putin...

      Ea face parte dintr-un mai vechi proiect al meu intitulat, ca și albumele mele și blogul pe care îl gestionez din ziua împlinirii a 90 de ani de la Marea Unire a tuturor românilor, 1 decembrie 2008, “Românii din jurul României”... Așa că să ne revedem sănătoși la Bistrița, dar să nu uităm și de Chișinău, capitala celui de-al doilea stat românesc, Republica Moldova.

Mulțumiri...