Elena M. Cîmpan

Absolventă a Facultăţii de Filologie din Iaşi, Secţia Română-Germană, poeta, jurnalista, eseista Elena M. Cîmpan reuşeşte, încă de la debut să se impună în lumea poeziei adevărate. Dintre cărţile publicate amintesc: „Dileme”, „Dansul verde”, „De la tu la el”, „Dulcele meu amar”, „Poezia noastră cea de toate zilele”, „Pianul şi alte poeme”, „100 cele mai frumoase poezii”, „Cel mai frumos poem”, ediţie bilingva româno-germană.

Poeta Elena M. Cîmpan se impune aşa cum doar o despărţire din dragoste rămâne pentru totdeauna înscrisă în memorialul de frumuseţe al sufletului. Este o tornadă a marelui adevăr că poţi fi, atunci când eşti în lumina potrivită, cea mai frumoasă declaraţie de dragoste a universului, adică poezie. O poezie coborâtă din cerul lui Eminescu şi Blaga (nu întâmplător şi-a dat licenţa despre întuneric şi lumină la Eminescu şi Blaga). La un moment dat se simte în poezia Elenei M. Cîmpan jurnalista din scriitoare, omul de atitudine, spiritul viu şi încercat, observatorul a tot văzător. Autoarea face parte din acei mari poeţi care ştiu să-şi susţină creaţia prin însăşi viaţa lor. Cărţile descoperă o poetă originală, o poetă pentru care harul cu care a fost dăruită de ceruri este o lecţie a desăvârşirii puterii cuvântului. „Pasărea de iarbă” este sufletul din cuvinte vinovate poate de prea mult zbor, de prea multă speranţă. Poemele acestea, care alcătuiesc „o casă de cuvinte” sunt cu mult mai vii şi nepieritoare decât orice altă construcţie din univers. Elena M. Cîmpan comunică mereu din propria singurătate şi unicitate cu toţi cei care încearcă un nesperat dialog ancestral, incredibil uneori, dar perfect adeseori.

Poezia autoarei vine de pretutindeni ca un cutremur, ca un sărut aşteptat o viaţă întreagă, cu mii de aripi, cu ulcioarele timpului încărcate de urme, alte trecerii zborului, „păsării de zăpadă” pe cerul melancoliei transformate într-o „floare cu lacrimi”. Poeme scrise în „colţul inimii”, ţinute în cutii muzicale, între cer şi pământ, poeme mai triste decât ploaia, regăsite pe drumurile tăcerii când e bine să laşi destinul să-ţi îmbrăţişeze inima. Poeta este un fin observator de zi cu zi, un adevărat argint viu al poeziei scrise direct cu sufletul, pictat în cuvinte, cu toată întristarea fiinţei cosmogonice ca un lied de întoarcere la iubirea primordială. Drumul Elenei M. Cîmpan în poezie este unul învingător, căci autoarea scrie, iubeşte, trăieşte fără mască. Există o puritate şi o sinceritate rar întâlnite în creaţia autoarei. Totul este trăit până la incandescenţă, şi durerea şi bucuria. Şi Goethe, Nitsche, Pablo Neruda, Boris Pasternak, Fritz Martini, Novalis, Hafiz, Odysseas, Elytis, Heinrich Heine.

Elena M. Cîmpan este chiar „dansul verde” al cuvântului, „dulcele amar” al speranţei, „cel mai frumos poem” al sufletului, căci ea scrie „ca dintr-o biserică aşezată” pe dealul răzvrătirii din care vine uneori să ne reamintească destinul fiecăruia înscris în propria inimă. Voi cita din poemul „Destin”: „Nopţile sapă fântâni/ De acum vor avea apă/ Şi sete…/ Drumul oricum e destin/ Omul nou e vechi/ Bunicii dormeau în el/ Ca într-un covor de zile/ Din tren coboară gara/ Se luminează de întuneric/ Purtăm între coperte/ Cartea celuilalt” şi aş mai putea cita frânturi de poeme precum „Ninge/ Ca şi cum fulgii/ S-ar îngrămădi să mă sărute/ N-am nicio carte în jurul meu/ E doar zăpada pe rafturi de pământ”, şi voi continua cu „Deşert”: „Să mergi pe nisip/ Şi nisipul să crească/ Sub tălpile tale/ Nu tu să te cufunzi în el/ Ci el să se adâncească,/ În fiinţa ta/ După o gură de apă/ Şi în tine să crească piramide/ Nesigure/ Şi paşii călătorului/ Să lase urme/ În căutarea unui copac/ Şi stele de nisip/ Să te lumineze/ Prin tunelul interior/ Două…./ Sticla nisipului din ochii tăi”. Voi încheia cu iarba din faţa casei: „N-a semănat-o nimeni/ A crescut singură/ Peste ea e fântâna/ E casa/ E cuvântul/ În adâncul ei e izvorul/ E piatra/ E tăcerea/ Firul ei bătut de soare/ E un rug/ Verdele ei cărunt/ Miroase a lună/ A stele/ Desprinse din tălpile mele”.

Deşi poeta Elena M. Cîmpan ne avertizează că „nimeni nu e mai părăsit decât un poet”, „într-o lacrimă de iliadă şi odisee”, ea ştie, totodată, şi reversul medaliei, acela că nimeni nu poate fi mai iubit decât un poet, căci din sufletul poeziei se naşte cerul şi marea, muntele, pădurea, cuvântul, cunoaşterea, apropierea, împlinirea, desăvârşirea, nemurirea.

Iată că, Ardealul nostru binecuvântat este încă şi încă mereu cu valori adevărate, scriitori, artişti, poeţi, aşa ca această specială şi atât de talentată poetă – Elena M. Cîmpan, care ne reîntoarce la noi, ca să ne obişnuim cu noi, să întoarcem clepsidra trecerii la timp, semn al ieşirii din anotimp. Fiecare carte a ei devine încă un punct de sprijin al universului în evoluţia lui. În aceste vremuri deseori ostile poeziei, a scrie cu dăruire şi talent cu o sensibilitate în lumină, a crede în partea de frumuseţe a lumii şi a deveni unul dintre ocrotitorii creaţiei înseamnă să duci lumina mai departe.

Emilia Dabu