Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj

EDITORIAL: Pământul nostru are un glas...

 

            În istoria altor naţiuni, ţărănimea a putut avea un rol secundar, şters; pentru noi însă ţărănimea e izvorul românismului pur şi etern. La noi singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost şi a rămas ţăranul. Atât de mult că, de fapt, ţăranul român. nici nu e ţăran ca la alte popoare. Ţăranul român un-şi zice niciodata ţăran. Ţăranii numesc pe ţărani, simplu, oameni. De fapt ţăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcţie, ci poporul însuşi – omul român. Pentru toată lumea noastră ţăran e sinonim cu român, pe când orăşan nu, ba în general dimpotrivă, mai cu seamă în ochii ţăranului.

             Istoricii, inclusiv cei români, nu se prea înţeleg între dânşii când e vorba de trecutul nostru îndepărtat. Într-o privinţă totuşi sunt de acord cu toţii, anume că aici, la noi, pe pământurile noastre, se face agricultură din vremuri imemorabile. Dar existenţa agriculturii presupune şi existenţa ţăranului. Năvălitorii nestatornici, umblători după pradă si setoşi de sânge, nu se îndemnau să scormonească pământul. Trebuie deci să fi muncit poporul băştinaş peste care puhoaiele de barbari au alunecat şi s-au scurs val cu val.

              Mulţi învăţaţi consideră naşterea şi începuturile neamului românesc drept o enigmă sau un miracol, sau în sfârşit ceva inexplicabil prin obişnuiţele metode istorice. Este, fără îndoială, o minune cum a rezistat şi a persistat aici poporul nostru, în mijlocul tuturor uraganelor. Dar ţăranul român, existenţa lui permanentă pe aceste plaiuri, poate dezlega taina aceasta şi altele care ne privesc. Ţăranul e începutul şi sfârşitul. Numai pentru că am fost neam paşnic de ţărani am putut să ne păstrăm fiinţa şi pământul.

               Când se abat marile urgii, oamenii bogaţi, posedanţii de toate felurile sunt imediat gata de ducă. Ei n-au legături organice cu pământul ţării şi se despart uşor de oraşele sau de castelele în care locuiesc, siguri că vor găsi, cu ajutorul lor, în alte ţări, alte oraşe, şi alte castele unde vor putea continua viaţa uşoară de belşug. Ţăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El nare unde să-şi mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară ca un arbore smuls din rădăcini. De aceea ţăranul e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului naţional.

Şi dacă e aşa în general, de ce n-ar fi şi pentru ţăranul român a cărui dragoste de pământ e mai mare şi mai naturală decât a altora?

              Căci pentru ţăranul nostru pământul nu e un obiect de exploatare, ci o fiinţă vie faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi teamă. El se simte zămislit şi născut din acest pământ ca o plantă fermecată care nu se poate stârpi în vecii vecilor. De aceea pământul e însuşi rostul lui de-a fi. Pământul nostru are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege. E sfântul pământ inspirator care ne-a modelat timpul şi sufletul, care prin soarele şi apele şi munţii şi şesurile lui ne-a dăruit toate calităţile şi defectele cu care ne prezentăm azi în lume. Pământul acesta parcă nici nu poate produce decât numai români.

 

Liviu Rebreanu

(din conferinţa „Patria românească”, ţinută în timpul ultimului război mondial

în diferite state europene)

 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5