Suplimentul "Răsunetul Cultural" editat de SSBN

EDITORIAL: Brâncuşi din Montparnasse

Andrei Moldovan

Vorbe amestecate umblă pigmentând dispoziţia primăvăratecă a românului. Se zice că oameni bine motivaţi vor neapărat să aducă rămăşiţele pământene ale lui Constantin Brâncuşi (1876-1957) de la Paris. Unde să-l ducă şi de ce? Este cam greu de înţeles. Sculptorul român îşi doarme somnul de veci în cimitirul Montparnasse, în vecinătatea lui Charles Baudelaire şi a altor personalităţi care au marcat la un moment dat istoria culturală a Europei şi a lumii.
Ne-a apucat brusc o iubire subită pentru Brâncuşi şi vrem să-i tulburăm odihna veşnică printr-o invitaţie „acasă”. Alţii ar da mult ca valorile lor naţionale, după moarte, să aibă un loc de veci în inima culturală a lumii, ceea ce ar onora orice personalitate şi orice ţară, transferul de valoare spre alte civilizaţii fiind doar în minţi mărginite, provinciale. Suflul artistului din Hobiţa este unul universal, de natură să ridice spiritul românesc pe înălţimile unde locuiesc zeii.
Şi apoi, mereu pare că ne îmboldeşte ceva să facem lucrurile care nu trebuie făcute. Ştie toată lumea că am refuzat să primim în anii 50 donaţia sculptorului, adică atelierul din Impasse Ronsin, cu tot ce se afla în el. Şi bine am făcut! Francezii l-au refăcut în faţa Muzeului de Artă Modernă din Paris şi este vizitat zilnic de o mulţime de admiratori din toată lumea. Cine ştie prin ce subsoluri şi depozite l-am fi ocrotit noi spre eternă uitare… La fel, toată lumea ştie că abia în anii 60 ne-am gândit să scoatem din paragină ansamblul monumental de la Târgu-Jiu.
În schimb, nu multă lume ştie că retrospectiva Brâncuşi realizată de statul francez în 1995, în 15 săli ale aceluiaşi Muzeu de Artă Modernă a cuprins lucrările artistului, adunate din toată lumea, un lucru cu care poţi să te întâlneşti cam o dată la un veac. Dar şi mai puţini ştiu că expoziţia la care s-a făcut zilnic, timp de o jumătate de an, coadă mai mare decât la Luvru (spre mai buna înţelegere: cam cât o duzină de cozi la pâine, în vremea foametei comuniste!), a fost ofertată şi statului român (liber şi democrat!), stat postdecembrist care, în marea sa iubire pentru Brâncuşi, a găsit de cuviinţă să refuze, pe motiv că nu putem asigura securitatea exponatelor. Vă vine să credeţi?! Ştiu ce vorbesc, pentru că am fost printre puţinii români norocoşi care au văzut retrospectiva de la Paris, unde se vorbea cu mirare despre un astfel de răspuns la o ofertă generoasă. Este bine să se ştie că nimeni nu vrea „să ni-l fure” pe Brâncuşi. La intrare în pomenita expoziţie scria extrem de vizibil că este vorba de „sculptorul român ce a trăit la Paris”.
Apoi, să medităm la faptul că noi avem în ţară lucrări ale lui Brâncuşi cât ar putea să intre într-un raft de bibliotecă (adică vreo şapte), cu excepţia lucrării monumentale amintite. Nu ar fi mai bine să cheltuim ceva, să participăm la licitaţii şi să adunăm în ţară lucrări care să umple măcar o sală de muzeu? Nu ar fi o cinstire şi o recunoştinţă demne de arta lui? Fireşte că nu. O să-i facem un prohod ca să vadă toată lumea şi cu discursuri ca să ne audă şi să ne vadă toată lumea. După care, cineva poate să-i fure şi crucea, că nici nu se va mai băga de seamă…

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5