După ouă și turtițe

Veronica Oșorheian

Oricare bucurie poate fi luminoasă ca ziua de Paști. Dar bucuria zilei de Paști, din vremea copilăriei, era străluminată pentru toți copiii din satul acela de munte. Un an întreg, mamele puneau deoparte câte un bănuț, ca să-și gătească pruncii, în ziua cea sfântă și așteptată.
Mai întâi, cumpărau bumbacul. Că și drumul pânzei din bumbac era tot atâta de lung cât drumul inului și drumul cânepii. Nopțile lungi de iarnă erau cu precădere pentru tors. Primăvara, stativele satului răsunau într-un soi de întrecere, iar zilele însorite de vară erau pentru lucrul câmpului, dar și pentru înălbitul pânzelor. Prin grădinile înverzite, șiruri, șiruri, pânzele așteptau porția cuvenită de apă, unele din stropitori, altele din găleți, după cum avea fiecare. Învăpăiatele raze ale soarelui decolorau pânzele, până căpătau culoare alburie.
În sat, hainele de sărbătoare se făceau din pânză de bumbac, căci ajunseseră, și pe acolo, vremuri mai bune. Sătenii au început să renunțe la cămășile din pânză de in și de cânepă, aspră și grea de atâtea încrețituri, după obiceiul locului. Încrețituri prin care, câteodată, se mai ascundeau și puricii. Din pânză de in și de cânepă, femeile făceau saci și alte lucruri de trebuință la casă, rezistente la spălături grele cu leșie și la bătăile maiului, dar și cămăși de toată ziua. Cămășile astea, de purtat, stăteau pe bărbați foșfoiate – cum încerca mama să ne explice că ar fi stat rochiile balerinelor din Lacul lebedelor, după ce, ajunsă în vizită la neamurile din Cluj, s-a pomenit dusă la Operă, unde mai mare i-a fost mirarea cum zburau doamnele în rochii foșfoiate.
Apoi, mai adunau mamele bănuții pentru papuci, basmale, postav ori păr moale pentru catrințe, petele în cozile fetelor, mărgele de cusut cămăși, mărgele de podoabă pentru fete, șerpare și pălării pentru cei îndreptățiți să le poarte.
Când lucrurile acestea erau rânduite, mai dedesubt, în lada de zestre, femeia purta o mândrie adâncă și nobilă că-și poate scoate bărbatul și copiii în lume, că sunt în rând cu ceilalți săteni. Da, mai dedesubt erau puse hainele pentru Paști. Adică ascunse de ochiul bărbatului. Pentru că el, bărbatul, avea alte griji. Drămuia banii pentru caiele, potcoave, hamuri, car, căruță și sanie, pentru piuar, pentru biserică, dări la stat, plata ciobanului și pentru ziț - dacă era aspirant la categoria bărbaților gospodari. Din piele de vițel tăbăcită și întinsă pe arcuri oțeleoase, cu patru dispozitive care se fixau pe loitrele căruței, era o minune această banchetă comodă, care conferea gospodarului un statut aparte. Când mergeau la nuntă ori să colinde neamurile din locuri mai îndepărtate, ori la vreo sfințire de biserică, mama sau bunica stăteau semețe, în dreapta omului lor, ca niște prințese - în limuzine din vremuri cu tehnică avansată. Mândri eram și noi, copiii, în momentele în care încercam zițul ăsta. Pe care au șezut și sociologul Dimitrie Gusti, și preotul vicar Titus M. Mălai, și istoricul Constantin Daicoviciu, și episcopul Vadului, Feleacului și Clujului – Teofil Herineanu, atunci când s-a resfințit biserica din piatră (ctitorită de preotul Anton D. Mălai), dar și compozitorii Constantin Brăiloiu, Tudor Jarda, artistul Alexandru Grozuță și o grămadă de „domni” veniți, mai târziu, să schimbe rânduiala locului.
În cele din urmă, ros de vremuri, zițul ajunsese o piesă de prisos, aruncată într-un colț din șura gospodarului. De-acuma, nu se mai știe de ziț – casa a fost vândută.
În joia mare, femeile mergeau în orașul academicienilor, Năsăud, după cumpărături. Unele duceau pălăriile bărbaților la înnoit. Pălărierul întorcea pălăriile decolorate de soare pe fața cealaltă, le curăța și nu știu ce le mai făcea, încât acestea păreau noi. În vremea asta, femeile cumpărau farbe pentru vopsit ouă, haine și turtițe înșirate pe ață. Turtițe colorate roz, roșii, galbene și albe, dulci, aromate și ademenitoare, făcute de turtarii vestiți ai locului. În turte mai mari, în formă de inimă, erau încadrate oglinjoare. Turte cu oglinjoare ofereau feciorii drăguțelor.
La întoarcere spre casă, încărcate ca albinele, femeile puneau pe cap pălăriile bărbaților, să nu le boțească în straițe. Unele, cărora le dădea mâna, așezau peste cot șiruri, șiruri de turtițe.
Un mers demn și avântat trăda acea mulțumire că au rezolvat ceea ce și-au pus în gând. Se îndemnau la mers, întro veselie gureșă. În fața porților, copiii le așteptau nerăbdători și gălăgioși.
Ouă roșii vopsea tot satul. Printre ele, câteva ouă vopsite în coji de ceapă, atenuau pomnițerul, un roz îndrăzneț cu care vopseau ouăle numai femei alese: preoteasa, Măriuca - privighetoarea satului – cum o numeau muzicologii care au cercetat zona, pe Maria Precup, Veturia boldașului Virgil Coșbuc, Reghina lui Alexa Dragotă cel strigăuș, Reghina lui Tăpălagă, Maria lui Toma T. Artene, Rafila lui Ion Pop și Maria lui Calistru Artene. Ouă în culoarea asta, poate mai vopseau și alte femei, prin casele cărora nu ajungeam noi, până trăgea clopotul de ieșire din biserică. În coșarca femeilor pomenite, mai vedeam și ouă verzi, albastre, galbene ori lila. Înflorite păreau coșărcile lor. Și era greu să decidem pe care ou să îl băgăm în trăistuță. Totuși, aproape de fiecare dată, ne bucuram mai tare de turtițele colorate.
Pentru ziua de Paști, totul era pregătit de cu seară. Dimineața, într-un lighean cu apă, mama așeza un ou roșu, dar și un bănuț de argint. Acolo ne spălam fața, să fim frumoși precum oul acela vopsit, iar bănuțul era semn de bunăstare.
Frumoși, poate c-am fost, căci toți copiii sunt frumoși, dar banii nu neau gâdilat palmele, decât arareori. Mama ne oferea anafura, într-un fel de ritual, și, în mare grabă, mâncam o bucată de cozonac cu lapte. Apoi, cu trăistuța după cap, porneam la drum.
Cu vârste apropiate, eram, la început, trei frați. Celui mai mic, mama îi făcuse o cămașă mai lungă, s-o poarte măcar doi - trei ani. Legat peste mijloc cu șerparul, copilului îi ajungea cămașa aproape de pământ. Mama se uita la el duios și, zâmbind șăgalnic, glăsuia: dragul mamei, ești ca un mocodean. Nu înțelegeam aluzia. Mai târziu, ne-am nădăit că cei din Mocod poartă cămăși mult mai lungi decât se poartă în satul nostru.
Dintre povețele mamei, două erau repetate, să ne intre bine-n cap: mai întâi, să spunem răspicat, în fiecare casă, dar și oamenilor întâlniți pe drum, „Hristos a înviat!”. Exersam: Hristos a înviat! Adevărat c-a înviat! – răspundea mama, zâmbind. Apoi, la ieșirea din biserică, să venim repejor acasă. Ca semnal, aveam clopotele din turn.
La semnalul ăsta am păcătuit odată. Păcat dublat de un an în plus, adăugat vârstei de unsprezece ani. Regula era bătută-n cuie: numai până în clasa a IV-a umblau copiii după ouă. Apoi, era un lucru rușinos. Amărâtă cum eram, am socotit că mă pot furișa printre ceilalți frați și m-am erijat în căpităneasa grupului. Dar mi s-a-nfundat, în casa domnului Virgil, fratele inimoșilor profesori Anton și Mircea Coșbuc. Liceanul Antonel (nepotul profesorilor amintiți) m-a apostrofat, cum am intrat în casă: tu mai umbli după ouă!? Tu, fată de gazde!? Mai mare rușinea! Azi, mâine ești cât o mânzoancă!
N-am știut ce să răspund, dar în sufletul meu, și de data asta, am regretat că părinții făceau parte dintre cei cărora le mai înghețau brazdele de iarbă în Poiana Tisei, nu din lene, ci din pricina poverilor care apăsau familia. Proprietățile noastre, muntoase și fărâmițate în zece locuri, aveau nevoie de multe brațe de muncă și rânduială bună în organizarea lucrului, ca să fie, la timp, arate, semănate, săpate, cosite, secerate, iar semințele treierate. Și dacă Dumnezeu învrednicește omul cu opt copii, după o naștere, era nevoie și de un răgaz de odihnă pentru nevastă. Vreme în care, noi, cei mai mărișori, îi țineam locul mamei. Nu-i vorbă! ne-a prins bine rânduiala asta.
În sfânta zi de Paști, masa de prânz avea și ea un anume ritual, care începea cu rugăciunea, apoi gustarea bucatelor sfințite. Numai așa ne sfințeam și noi, cei care alergam o jumătate de zi să adunăm ouă și turtițe, păstrând vechiul obicei al satului. Mâncam pe nerăsuflate, apoi număram agoniseala. Din turtițele căpătate, făceam fiecare șirul nostru, ni-l agățam după gât și ciuguleam cu reținere, să nu le terminăm prea repede. Ce-i drept, plăcerea era atât de mare, încât am fi mâncat o coșarcă de turtițe. Grijulie, mama ne amintea: cine păstrează, are; cine nu, rabdă, făcându-ne să păstrăm un simț al măsurii. Ouăle sparte nu intrau la numărătoare. Se întâmpla, cam în fiecare an, să pătimim câte unul pe scările lui Macidon Mălai. Casa morarului era așezată deasupra morii și scările aveau multe trepte întortocheate. În graba noastră, măcar unul din grup ajungea, pe nepusă masă, la baza scărilor, cu hainele murdare, cu ouăle sparte și cu bucuțele învinețite. Cu toate că tata ne povățuia să luăm aminte la treptele unceșului Macidon .
În după masa zilei de Paști, lumea se aduna pe Față ori pe Luncă, la hapuc. Mingea asta era făcută din păr de vacă bălmăjit cu salivă ori din văcălie. Când era vorba de văcălie, era treabă de bărbat. Ori tata, ori frații n-aveau decât să cioplească văcălia, până-i confereau formă rotundă. La cealaltă minge, înghesuiala era mai mare. Nu ne dam rând la țesălatul vacilor, să adunăm grămăjoare de păr și apoi să ne dichisim fiecare mingea. Făceam un gogoloi dintr-o cantitate mică de păr, apoi scuipam spornic peste el și-l rostogoleam strâns între palme, mai adăugam păr și iar scuipam gogoloiul, urmărind nerăbdători cum crește. Hapucul era gata, atunci când creștea cam atâta cât să-l putem prinde bine în mâini. Cu timpul, unii au început să-și procure minge din cauciuc și, pe vârste, jucau diferite jocuri, până către seară.
Jocul în chioșc era slobod numai a doua zi de Paști. Ceterașii cântau de zor, iar tinerii jucau sub privirile căutătoare și bănuitoare ale sătenilor. Câțiva copii zvăpăiați se aplecau și priveau curioși pe sub poalele învolburate ale fetelor. Mă'!, nu vi-i rușâne?, glăsuia câte-o femeie. În hohote de râs, zvăpăiații se ascundeau unul în spatele celuilalt, chicotind. Apoi, o zbugheau afară.
În gura uliței, Verginica Ban (fata ceterașului Ion Ban) sosea cu înghețata. O înghețată bună, de casă, făcută după o rețetă săsească îmbunătățită cu groștior. Cu înghețată cinsteau feciorii drăguțele, în pauzele în care ceterașii își trăgeau sufletul. Vreme în care, fetele se bucurau din plin, învăluind feciorii în priviri binevoitoare și drăgăstoase.

Notă: Textul a apărut și în publicația Candela de Montreal, iunie – august 2019, p. 44 – 45.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5