Dumitru Popiţan UN POET CUPRINS DE DOR

Plecat de multă vreme din Nepos, în inima străvechiului burg al Bistriţei, Dumitru Popiţan este răscolit de dorul satului care i-a mângâiat copilăria. După ce a slujit ani mulţi pe altarul clasei în calitate de profesor, o chemare lăuntrică l-a atras spre poezie.

Chiar dacă acest glas vine la vârsta nostalgiei, poezia lui Dumitru Popiţan este un balsam sufletesc care alină dorul oricărui înstrăinat. Cu puterea gândului frumos şi curat, poetul ,, versurilor târzii’’rămâne mereu sub seninul cerului de la Vărarea pe care îl contemplă cu toată intensitatea trăirilor sale.

De-a lungul anilor a scris şi publicat multe volume de poezii încărcate de emoţia amintirilor şi a dorinţei de a reveni pe meleagurile natale. Când nu trece cu pasul pe uliţele satului, îşi trimite dorul pe aripa versurilor : ,, Aş vrea să fiu din nou în sat/ Cu vitele în Obârşie./ E mult de când eu am plecat/ Şi astăzi nimeni nu mă ştie’’.

Volumele intitulate,, Mi-e dor de satul meu natal’’ şi,, Vărarea versurilor mele’’sunt un arc peste timp care îl leagă de această lume a ,,veşniciei’’. În neastâmpărul său poetic se întoarce la casa părintească, străbatele uliţele satului, dă bineţe oamenilor, stă de vorbă cu ei, se bucură de întâlnirea cu prietenii care mai sunt în viaţă şi este fericit că această lume îi aparţine. Este o lume mirifică pentru care îşi deschide sufletul ca o fereastră spre dimineţile copilăriei sale : ,,Aş vrea să fiu din nou pe deal/ Alături de copii ca mine,/ Să am din nou un ideal / Spre mult mai mult şi mult mai bine’’.

Dumitru Popiţan este un poet consacrat care transmite mesaje artistice, pune în valoare o peliculă de suflet cu imaginea satului de odinioară de care se simte legat prin toată fiinţa sa :,, Nepos, cu livezi şi flori / Fostu-mi-a lăcaş odată, / Iar acum de multe ori / M-aş întoarce iar la vatră’’.

Îmbrăţişând cu drag stilul clasic, se dovedeşte un meşter iscusit în arta versificaţiei în care ritmul şi rima aflate într-o armonie perfectă dau muzicalitate poeziei. Dumitru Popiţan este un romantic prin excelenţă, un visător la vremurile de altădată, un continuator al poeziei ardeleneşti, promovând mai toate speciile literare ale genului liric. Motivul dorului îşi găseşte câteva forme de exprimare : dor de ducă, dor de casă, dor de părinţi, dor de sat, dor de anii tinereţii, dor de iubire, etc.

,, Dor de ducă-mi vine iară, / Precum în copilărie / Vreau să mă opresc spre seară / Undeva la Primărie’’. Cu acest dor îşi alină anii bătrâneţii şi poate şi suferinţa fizică, neliniştea şi singurătatea : ,, Mi-e dor de valea ce mi-a fost / Lăcaş în care am trăit / Până să-mi fac în viaţă rost, /

Mi-e tare dor şi-s obosit’’.

Când a plecat la oraş şi-a luat merinde de suflet dorul de casă pe care l-a pus mai târziu în tiparul slovelor sale. Pentru el satul este,, osia lumii’’ pe care se sprijină tot universul. Este locul sfinţeniei în care nicio formă de poluare nu trebuie să poposească., este o Duminică a credinţei, a bucuriei şi a bunei-cuviinţe.

Peisajul satului surprins în cele patru anotimpuri (volumul IV,, Versuri târzii’’ ) este zugrăvit cu succes prin arta pastelului. Tablourile sale sunt încărcate de lumină, culoare şi dinamism : ,, Primăvară timpurie, / Noi te-am aşteptat să vii, / Să împrăştii bucurie / Peste dealuri şi câmpii’’.

Verbul său aşezat pe şevaletul sufletului, impresionează, dă sens şi valoare imaginilor auditive şi vizuale : ,, Scârţâie omătul sub picioare, / Miaună motanii în pridvor, / Păsările bat din aripioare / Cu gând bun la luna lui cuptor’’.

Urmând exemplul clasicilor ardeleni, poetul vărărean scrie ,, Poemul satului natal’’, de mare întindere (90 de strofe ), o adevărată monografie a localităţii în care s-a născut. Ea este expresia dragostei sale pentru istoria acestui ţinut trecut prin atâtea vicisitudini.

,, Istoria comunei mele / Aş vrea s-o scriu pentru urmaşi, / Trecută e printre vâlcele / De când făcut-a primii paşi’’.

Autorul dezvăluie ,prin intermediul versurilor, originile vechii aşezări, etimologia numelui Vărarea şi Nepos, precum şi evoluţia sa de-a lungul vremii. Elementele de toponimie locală, de etnografie şi folclor sunt surprinse cu o deosebită acurateţe, dar nu scapă din vedere nici desele confruntări cu saşii din satele învecinate pentru graniţa de hotar : ,, Să spunem luptele avute / Cu saşii din Pintic şi Iad / Sau din Dumitra petrecute /Pe văi ce înspre Someş cad’’.

Poemul cuprinde şi alte aspecte importante din viaţa comunităţii : vizita împăratului Iosif al II-lea pe Valea Someşului în timpul militarizării, strămutarea satului, schimbarea denumirii comunei, participarea neposenilor la campaniile militare ale imperiului, dar şi la cele două mari conflagraţii, colectivizarea, noua înfăţişare a localităţii în perioada postdecembristă, exodul forţei de muncă şi chiar îmbătrânirea satului.

O lucrare plină de interes se dovedeşte şi antologia ,,Cinsprezece condeieri neposeni’’prin care autorul aduce un omagiu oamenilor de litere ce aparţin acestei vetre de legendă.

Dumitru Popiţan este poetul purtat de dor pe toate cărările vieţii. Scrie o poezie accesibilă, curată şi sensibilă pentru toţi cei care mai tânjesc după obiceiurile, datinile şi frumuseţea satului românesc.