Doru Dinu Glăvan, un an de veșnicie

Nu știm cum arată veșnicia, la chip, la vorbă, la port, dar o simțim uneori atât de acut, încât parcă ar face parte din noi. Despre ea vorbim cu reținere, cu uimire, ca despre ceva abstract. Cum viața nu poate fi veșnică, atunci îi revine morții misiunea de a se măsura în ani de veșnicie. Nu toți muritorii au acest privilegiu. Unii sunt uitați imediat, până să mai apuce veșnicia să se nască, alții cresc în neuitare, odată cu veșnicia, pe măsură ce profilul li se contureză mai bine, după plecarea dintre noi. Paradoxal, nu ne naștem veșnic, dar murim veșnic.
Veșniciei îi aparține și gestul de a-l pomeni pe cel trecut la… cele veșnice. Dacă am căuta un antonim pentru veșnicie, acesta ar fi neveșnicia, sinonimă oarecum cu existența, deși atât de rar ( aproape deloc ) folosită. Odată dispărută, ființa atrage atenția asupra veșniciei. Frământările celor rămași se întâmplă cu un scop bine definit și urmărit, și anume de a înțelege ce este viața, cum trebuie trăită, în ce lumină vom rămâne pentru cei de după noi.
Am făcut această introducere, la un an de când Doru Dinu Glăvan a plecat la cele sfinte ( deși, pentru el, sfinte au fost și cele cu care se ocupa, precum radioul, presa scrisă, conducerea celei mai mari uniuni din țară, cea a ziariștilor ), din dorința de a începe împreună să-i urmărim, să-i numărăm anii de veșnicie, așa cum îi numărăm pe cei ai vieții, întru creștere, devenire, împlinire, întru urcarea muntelui până la capătul zilelor.
Dar gândul la veșnicia lui Doru Dinu Glăvan se însoțește cu ideea de moștenire. Dintre moșteniri, disputate, râvnite, singura care nu stârnește rivalități este cea spirituală, deoarece la ea accesul este liber, nu există îngrădiri și toți sunt recunoscuți ca fâcând parte din familia moștenitoare. Numai cine nu dorește nu este atins de aripa aceasta nobilă a unei moșteniri culturale, estetice, etice și umaniste. Moștenirea pe care a lăsat-o Doru Dinu Glăvan, concretizată într-o uniune a ziariștilor români, din țară și din străinătate, a rămas intactă, neatinsă, pretinzând doar măsuri de continuitate, coeziune, corectitudine, solidaritate, cinste, așa cum limpede stă scris în statutul de ziarist. Dar această moștenire este greu de dus. Un singur om, în momentul lui astral, a făcut față provocărilor. Moștenirea a rămas pe mâini bune, strălucirea celui din frunte a dispărut. Preocuparea colegilor de a vorbi despre Doru Dinu Glăvan ( atât de mult în anul ce a trecut, cu pasiune și devotament ) reprezintă mărturii ale unei pagini care încă nu s-a șters sau care încă nu s-a scris. Sau e prima pagină din veșnicie.
La cele trei pătrare împlinite, Doru Dinu Glăvan s-a retras nefiresc, urmând jumătatea, apoi sfertul, apoi secera lunii și golul, marele gol. Ne rămâne datoria de a recupera mersul și a-l îndrepta spre întreg, spre lună plină. Sigur că în acest timp din an, în această zi, în acest moment, vom continua să ne amintim altfel de Doru Dinu Glăvan. Așa cum este obiceiul. Cu câte un text comemorativ, cu câte un eveniment, o slujbă de pomenire, o lumânare. În Ardeal, e ajunul luminației sau ziua morților. Un motiv în plus, ca să-l adăugăm pe Doru Dinu Glăvan în lista noastră, numărând în continuare, 75 și un an de veșnicie. Și poate că frunzele galbene, „ceas desfrunzit”, ne vor face să credem în foșnetul veșniciei.

Elena M. Cîmpan
Președinta Filialei „Răsunetul”, B-N,
a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România ( UZPR )

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5