Documente din arhiva Europei Libere despre persecuţia Bisericii Catolice în România în perioada 1948-1960

Lecturând volumul ,,Persecuţia Bisericii catolice în România. Documente din arhiva Europei Libere 1948-1960”, ediţia a II-a (Editura ,,Galaxia Gutenberg”, 2005), autori Marius Bucur şi Lavinia Stan, am încercat să mă transpun în postura tatălui meu, preot greco-catolic, care a parcurs această perioadă istorică, cunoscând ceea ce a însemnat persecuţia catolicilor români, ca pe o experienţă tragică personală.

Să fii alungat din biserica unde ai fost preot, să faci închisoare, să devii apoi muncitor la calea ferată, pentru a-ţi putea întreţine familia, să locuieşti într-un canton CFR, fiindcă totul ţi-a fost luat, să speri şi să fii convins, că nu va trece mult şi comunismul va dispărea, s-ar putea să vină şi americanii eliberatori, să crezi că vei reveni ca preot între ,,poporenii” tăi, iar în tot acest timp care a durat peste 40 de ani, să-ţi continui misiunea preoţească în clandestinitate, iată traseul existenţial al unei persoane pentru care radioul ,,Europa Liberă” devenise un al doilea altar salvator, pe lângă cel improvizat şi mereu mascat din locuinţa provizorie în care familia lui s-a aciuiat.

Îmi imaginez efectul pe care relatările acestui post de radio l-a avut asupra ascultătorilor săi catolici, în perioada 1948-1960.

Dacă la începutul existenţei ,,Europei Libere”, înfiinţată în decembrie 1949, ,,conservarea documentelor este nesistematică”, după eşecul revoluţiei din Ungaria (1956), când Occidentul s-a convins că regimurile comuniste nu vor fi înlăturate prea curând, s-a acordat o mai mare atenţie ,,organizării sistematice a documentelor”.

Persecuţia bisericii catolice, urmând modelul sovietic, a fost precedată de o virulentă campanie anticatolică, antipapală. Structura internaţională a bisericii catolice nu convenea noului regim. Vaticanul era asociat ,,lagărului occidental imperialist”, greco-catolicii au devenit indezirabili şi prin simpatia lor faţă de Iuliu Maniu şi PNŢ. A fost denunţat Concordatul cu Sfântul Scaun, episcopii uniţi nu au mai fost recunoscuţi de statul român, presa greco-catolică a fost interzisă. A început procesul de trecere forţată a greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă, prin ameninţări, şantaj, maltratări. Episcopii uniţi au fost arestaţi, şase dintre ei vor muri în închisoare, catedralele greco-catolice au fost preluate de ierarhii ortodocşi. Apoi prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948, BRUR a fost scoasă în afara legii.

La început Vaticanul a ezitat să constituie o biserică greco-catolică clandestină, de teama penetrării ei cu elemente manipulatorii, obediente regimului. Catehizarea tineretului a fost interzisă, iar prin noua lege a învăţământului şcoala a fost separată de biserică, s-a promovat educaţia ateistă. Nunţiu Apostolic a fost alungat din România. Unificarea religioasă obligatorie a provocat mari drame: ,,În pofida eforturilor depuse de autorităţi şi de ierarhii ortodocşi, reîntregirea Bisericii Ortodoxe prin revenirea clerului şi a credincioşilor greco-catolici, departe de a contribui la înfăptuirea unităţii spirituale a românilor cum s-a afirmat în epocă, a provocat de fapt noi drame într-o societate oricum traumatizată de experienţa comunistă. Ierarhii ortodocşi au fost nevoiţi să admită nu doar existenţa unei Biserici Unite clandestine, ci s-au confruntat cu frământări şi nemulţumiri în rândul clerului şi a credincioşilor reveniţi”(Marius Bucur, Lavinia Stan). Ca să atenueze nemulţumirile a fost numit ca episcop la Cluj, Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic. Credincioşii greco-catolici, rămaşi fideli Romei, încep să frecventeze preoţii ,,vagabonzi”, cei netrecuţi la ortodoxism, sau bisericile romano-catolice. Episcopilor eliberaţi din închisori, cei rămaşi în viaţă, li se stabileşte domiciliu obligatoriu, după ce refuză încorporarea lor în Biserica Ortodoxă, în schimbul unor înalte demnităţi religioase. Episcopul romano-catolic Marton Aron a fost şi el aresta, iar episcopul romano-catolic Anton Durcovici a murit în închisoare.

Preoţii nereveniţi, credincioşii rămaşi fideli Vaticanului sunt urmăriţi, şicanaţi, o parte sunt arestaţi şi închişi. Din dosarul întocmit de securitate, obţinut de la CNSAS, ca să dau un exemplu, rezultă că tată meu, a fost supravegheat de securitate din anul 1949 şi până în octombrie 1989.

Biserica Ortodoxă a profitat de conjunctura creată şi-a însuşit bisericile, mănăstirile şi proprietăţile BRUR, lăudând regimul comunist, proslăvind Uniune Sovietică. Legăturile romano-catolicilor cu Vaticanul au fost restricţionate, numărul diecezelor a fost redus de la şase la două.

Mărturiile furnizate de documentele ,,Europei Libere” sunt când veridice, când departe de realitate datorită carenţelor informative. Îmi imaginez ce efect au avut asupra catolicilor români ştirile de genul: episcopul romano-catolic Anton Durcovici ar fi deportat într-un lagăr din Rusia, episcopul unit Alexandru Rusu ar fi mecanic într-o fabrică de avioane tot din Rusia , episcopul Iuliu Hossu ar lucra ca hamal în portul Nicolaev din Rusia etc.

Încurajatoare au fost îndemnurile şi sfaturile Papei Pius al XII-lea: ,,voi păreţi că retrăiţi din nou faptele glorioase ale începutului bisericii”. Episcopi uniţi, nunţiul apostolic din ţara noastră au înaintat numeroase memorii autorităţilor comuniste. Guvernul nu le dă nici un răspuns. Biserica Unită şi-a continuat activitatea în clandestinitate, au fost numiţi episcopi auxiliari, au fost consacraţi preoţi.

Publicaţiile fraţilor ortodocşi au preamărit caracterul definitiv şi irevocabil al desfiinţării brutale a BRUR, iar ierarhii ortodocşi erau nemulţumiţi de ritmul prea lent de trecere a greco-catolicilor la Biserica Ortodoxă.

Pentru cei în cauză, pentru catolici, informaţiile difuzate de ,,Europa Liberă” au constituit un balsam care le-a dat tăria de a rezista în credinţă. Aceste mărturii despre dramele Bisericii Catolice din România, în perioada 1948-1960, contrazic optimista părere că: ,,Principala formă de rezistenţă de la noi a fost creştinismul nostru ortodox şi supravieţuirea structurilor culturale” (Dan Popescu-,,De ce a fost posibil comunismul în România?”, ,,Cuibul Visurilor” nr.3, mai 2011, p9).

Volumul în discuţie oferă o imagine edificatoare despre politica religioasă a regimului comunist faţă de catolicii din România, evidenţiază cine au fost susţinătorii şi colaboratorii acestuia, ne oferă o lecţie de demnitate pe care ne-au lăsat-o mărturie cei care au îndrăznit să se opună comunismului ateu.