La noi

Din nou între faldurile de mătase culturală ale Rodnei

Cornel Cotuțiu

Nu am știre, cel puțin pentru vremurile de azi, de un așa devotament familial sub cupola artei românești contemporane, precum recentul eveniment editorial: „Florea Gușă, Pictor și Poet”; antologie îngrijită de Ana Berengea și Ionela-Maria Berengea, ediția a II-a, la Ed. Napoca-Star, Cluj-Napoca, 2021.
Se remarcă imediat armonia în așezarea în pagini, adică, între cuvânt și linia desenului, între text și crochiu, între vers și desen.
Cartea de acum este, într-un fel, un rezultat al prețuirii celor de acum - al celor „rămași” să-i întrețină lui Florea Gușă o meritată postumitate: sora, nepoata, cumnatul, prietenii, unii - ei înșiși creatori și comentatori de artă. Aceștia îi evocă personalitatea, alții emit judecăți de valoare pe seama artisului plastic. Iar din opiniile lor transpare, cu sfială parcă, același regret: Dacă ar fi trăit mai mult decât 41 de ani... Dar nu a fost să fie așa, iar acum (firește, e un „acum” al prezentului nostru) „pictorul FLOREA GUȘĂ pictează cu îngerii” (cum notează prietenul său băimărean Gherasim Domide, în „Cetatea Rodnei”).
Mama Maria se îndură copilului ei (15 aprilie 2004), cu rugămintea (reprodusă autograf): „Acum du-mă, fiule, la tine, / Cred că o să ne fie bine”.
Sora Ana Berengea, contemplând două desene rămase de la artist, îi stârnește acestuia o adresare: „Cele două autoportrete mă privesc trist. Pe fața ta e o liniște de crist. Aura dragostei pentru artă strălucește din privirea-ți.”
Nepoata Ionela-Maria: „Scriindu-ți poeziile, am descoperit un suflet singur, trist, prea des descurajat...”
Cumnatul Ionel Berengea: „... n-a trăit în zadar, ci a nemurit numele cu artă plastică și poezii cu un conținut surprinzător pentru mulți care nu l-au cunoscut.”
Dar Florea Gușă ce spunea despre sine? În poezia „Eu”, își repede un crochiu nonșalant: „E o minue că am fost în stare / Să pot fi și hoinar și artist.”
Găsesc potrivit să închei acest crochiu, alcătuind un portret metaforic, chiar din sintagme ale sale despre sine: „un cal „rămas pe câmp”, galopând „încet amurgul să-l înghită și sfârșind în „somnul ierburilor.”
Cu această imagine amplă am cercetat/contemplat lucrările grafice ale artistului din volumul amintit. Inițial, am trecut printr-o stare a opțiunii, despre care, în câteva rânduri chiar am găsit o îndreptățire: Scriitorul Ion Radu Zăgreanu socotea că, petrecându-te printre paginile cărții, „uneori nu știi ce să alegi, poezia sau reprezentarea ei grafică”.
Liviu Păiuș - o personalitate rodneană, care a stat atent lângă umărul lui - vede, asemeni nouă -, o pădure nu ca peisaj, ci ca un spațiu, în care frânturi ale ei dau sugestii - în viziunea desenatorului Gușă - despre condiția noastră umană. Așa, întâlnești , în grafica sa „arbori ale căror rădăcini se îndârjesc să se înfigă cu putere în pământ”; adesea, sunt doar frânturi de rădăcini și tulpini. „Copacii lui Florea Gușă, observă comentatorul de la Rodna, încă surprind zbuciumul interior al pictorului, de aceea elementele lor par tensionate, cuprinse parcă de duhuri malefice.”
În ce mă privește, când am a face cu lucrări de grafică, simt o stare lăuntrică oarecum neobișnuită, adică mi se înfiripă un fel de tic al reacției în fața unor astfel de creații, un ritual al contemplației. Crochiurile, vignetele, desenul subtil al peniței negre îmi provoacă o subită vioiciune a imaginației, parcă îmi stârnesc nevoia, plăcerea de a prelungi linia deja trasă înr-un aluziv al meu; e așa o complementaritate bănuită de artist, emoțională pentru privitor.
Iată, spre edificare (cât de cât): Inițial, e o verticală, cu elemente desfoiate în marginea de sus; se vor câteva degete - unghii ? ghiare? Inițial ai perceput un lujer de pe creangă, situat vederii în verticala lui; când, de fapt, se dezvăluie îndată un chip cu sprâncene viguros îndepărtate pe fruntea albă; nas cu nări ferme, încordate, apoi, iată, rotunjimea sobră a unui ochi. Iar ce curge spre capătul lujerului nu sunt frunze prelungi, e un fald dintr-o rochie lungă. Iar versurile ultime din poezia alăturată încheie metafora: „Frunzele părăsesc copacul - el / Rămâne statornic.” Și-ți zici: Linia și cuvântul coabitează, narativ. Imaginea rămâne de un hieratism care te atrage și tu, privitorul, vrei să revii.
Emanația aceasta de afecțiune familială din album, puseurile de duioasă prietenie, care te contaminează, te duce cu gândul să te joci cu titlul volumului, astfel: „Florea Gușă. Pictor și poet. Și noi.”

Comentarii

26/11/21 19:46
George Carp

Greșit ,,te duce cu gândul”, corect, te DUC cu gândul, aici este vorba despre emanație și puseuri.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5