Dictatura comunistă (I)

Sub acest titlu oferim cititorilor bistriţeni un serial al unui capitol cu denumirea de mai sus, din revista “Jurnal Liber”, editată în Canada de dr. Corneliu Florea, pe care îl lăcăm să se prezinte singur.

CORNELIU FLOREA este un pen name format din prenumele părinţilor mei, Cornelia şi Florea, în semn de recunoştinţă şi preţuire, în memoria LOR. În acte şi societate sunt cunoscut sub numele de PĂDEANU DUMITRU.

M-am născut la Timişoara în 5 ianuarie 1939. Am devenit medic în 1963. Am profesat continuu până în 1980, când am plecat din România. Am stat în lagărul de refugiaţi din Traiskirchen – Austria până când Canada mi-a acceptat cererea de imigrare. Dar nu mi-a recunoscut experienţa medicală de 17 ani, specialitatea sau valoarea diplomei de medic. Am luat totul, totul de la început devenind şi medic canadian.

Nu am scris nimic în România. Am început să scriu şi să public în străinătate. Scriu şi public numai pentru cititorii de Limbă Română. Nu scriu din inspiraţie sau talent, scriu din nemulţumire şi revoltă. Nu scriu frumos dar scriu liber! Am publicat articole, foiletoane, pamflete, eseuri, jurnale, note de observaţie şi călătorii.

Nu am scris şi nici nu scriu ca performanţă literară. Sunt autonom. Scriu pentru o categorie restrânsă de cititori români, pentru cei înzestraţi cu libertate intrinsecă a cugetului şi-a minţii, pentru cei ce iubesc şi se dăruiesc, după puteri, dezinteresaţi obârşiei şi vetrei româneşti. Pentru aceştia am scris şi publicat: Jurnal de lagăr liber – 1987, Constituţia de la 29 Februarie, Cine tulbură liniştea Transilvaniei, Adacerea Holocaustului, Jurnal pe frunze de arţar, Note de pe drumurile lumii, Coloana Infinită şi totemurile canadiene, Semnale semenilor mei, Vremuri anti-româneşti, Jurnalul unui medic – primul volum, Libertatea de a iubi adevărul, fiecare cu america lui (titlul este cu litere mici şi cartea a dispărut când a fost expediată prin poşta română)

JURNAL LIBER trebuie să fie absolut liber fiindcă numai aşa pot să-mi etalez libertatea gândirii. Este şi absolut gratuit, lăsându-mi mie întreaga libertate cui să-l trimit. Cel care-l primeşte, om liber ca mine, poate să-l accepte sau nu, să-l citească sau nu, dar nu poate ridica obiecţii şi pretenţii, pentru că nu contribuie cu nimic la EL!!

Corneliu Florea, 11 Trowbridge Baz, Winnipeg, R2N 2V9, Canada

După părerea mea, de simplu cititor de istorie, dictatura comunistă a început la 27 Februarie 1946 în România. Atunci Andrei Visinşchi, adjunctul lui Molotov, a dat cu pumnul în masa regelui strigându-i: Ialta sunt eu!! Avea dreptate, în România se aflau un milion de soldaţi ruşi “eliberatori” în timp ce o parte din Armata Română era în prizonierat în Rusia iar cealaltă parte trecuse Tisa la ordinele Moscovei (În paranteză să reamintim un adevăr, care demonstrează că alţii au hotărât acţiunile Armatei Române: “Dacă erau condamnate acţiunile de luptă ale Armatei Române dincolo de Nistru, atunci ele nu pot fi justificate dincolo de Tisa”, a spus Generalul Gheorghe Mihail când şi-a dat demisia din şefia Statului Major). Generalul român a avut demnitate, care l-a costat, dar Regele Mihai nu a avut şi a devenit marioneta ruşilor pentru câteva zile a mai avut rege. Vasal le-a devenit din August 1944, când l-a predat pe Ion Antonescu comuniştilor, iar poporul român a fost supus şi subjugat de comunismul rusesc, oprimant şi dominant. Să precizăm că, în Răsărit trebuia să ne apărăm ţara şi neamul ocupat, creştinismul, pe când în Apus, peste Tisa, era absolut un război străin.

În April 1945, Stalin i-a spus lui I.B. Tito: “Acest război nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune şi propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui”. În România imaturului Rege Mihai, mişunau şi colcăiau animaliceşte peste tot un milion de soldaţi ruşi “eliberatori”, care au adus pentru impunerea sistemului social – cireşte dictatura slavă, stalinistă, comunistă – un grup de comunişti evrei în frunte cu Ana Pauker, care imediat s-au înfrăţit cu evreii autohtoni, toţi deveniţi şi mai mari comunişti peste noapte, iar în sprijinul lui Emil Bodnaraş au sosit Pintilie Bondarenco, Serghei Niconov, Ivan Didenco, Misa Povstanski. În acest timp, personalităţile româneşti, la cea mai mică remarcă, argument sau împotrivire, erau acuzate de fascism şi ameninţate cu glonţul, iar pe front, care deja trecuse de hotarele ţării, Armata Română trebuia să lupte în continuare pentru gloria comunismului victorios; comandamentul sovietic trata generalii românii ca pe nişte subalterni mărunţi, ca nişte ordonanţe!!

În Transilvania, ungurimea s-a pus la dispoziţia armatei roşii cu trup şi suflet, a politrucilor ei şi-a vremelnicii administraţii societice. Acesta a fost ultimul consemn pe care l-au primit din partea Budapestei, înainte de a-şi retrage administraţia din Transilvania, “să devină comunistă şi să servească cu convingere armata roşie” pentru a se pune la adăpost faţă de români pentru atrocităţile comise în cei patru ani ai ocupaţiei, să obţină simpatia ruşilor şi revendicări iredentiste. Această atitudine vine să exemplifice încă odată stilul abjecz, ipocritic al ungurimii care s-au gudurat pe lângă Hitler, când acesta era cel mai puternic în Europa, pentru a le da lor Transilvania (iniţial au cerut 69.000 de kilometri pătraţi, dar Hitler prin dictatul de la Viena le-a dat numai 43.490 kilometri pătraţi), iar acum când aliaţii împotriva lui Hitler se apropiau de victorie şi armatele ruso-române erau la periferiile Budapestei, ungurii din Transilvania prefăcându-se în servitori devotaţi ai “eliberatorilor” să-i compromită şi submineze şi pe români. Doi ani mai târziu, la Conferinţa de Pace de la Paris, delegaţia ungurească care făcea cizmele delegaţiei sovietice, pretindea 22.000 kilometri pătraţi din Transilvania. Negocierile au fost lungi şi grele, dar balanţa înclina spre drepturile României. În ultima instanţă văzând că pierde teren, delegaţia ungurească a cerut doar “o fâşie” de 4.000 de kilometri pătraţi care să cuprindă Aradul, Oradea, Careiul şi Satu Mare!! Spre norocul nostru, din delegaţia română nu a făcut parte Ion Marcel Ilici Iliescu şi Petre Roman, Emil Constantinescu şi Adrian Severin, aşa că cel puţin, spre vest frontiera românească a rămas unde trebuia. Cu toate acestea ungurimea transilvăneană s-a înscris masiv în partidul comunist şi aşa i-au dominat pe românii transilvăneni până târziu de tot.

Formal, dictatura stalinistă, prima fază a dictaturii comuniste de 45 de ani din România, a acceptat nişte alegeri libere conduse după principiu stalinist: “nu contează cine şi cum votează, ci cine numără voturile”, aşa că partidele istorice, apatice şi uzate de dictaturile anterioare, au fost uşor de desfiinţat de puternica maşină stalinistă de tocat drepturile, libertăţile şi proprietăţile micilor popoare din prejurul ei, ocupate de armata roşie, care nu mai pleca pe la casele lor, de bine ce le era pe la alţii. Celelalte partide au fost absorbite de comunişti după dialectica “cine nu-i cu noi este împotriva noastră”, ceea ce nu poate fi compatibil cu dictatura stalinistă care în acel moment dispunea de cea mai mare forţă militară din Euro-Asia. Treptat, în trei ani, în România, Stalin cu emisarii şi armata lui a adus la putere un partid comunist, dominat de evrei şi unguri, trimiţându-l la plimbare pe imaturul rege Mihai cu ordinul Victoria în piept şi cu mamica lui de braţ.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5