Despre infinita majestate şi glorie a lui Dumnezeu (5)

„Să călătorim prin Cosmos cu viteze luminice şi supraluminice, să învingem moartea, să biruim bolile şi să ne câştigăm nemurirea….”- sunt câteva dintre idealurile perorate de poetul nostru şi spre aceste ţeluri ne îndeamnă, spre a părăsi restul de activităţi, care i se par domniei sale un balast. Lumea-şi vede însă de drumul ei obişnuit, fiindcă nici poetul însuşi nu se ascultă pe sine. Nu e preocupat decât de propria-i glorie poetică, nici de nemurire, deşi a vrut să termine medicina, nici de calea religioasă, dispreţuind preoţii, ceremoniile religioase (deşi e lucru sigur că oameni milostivi ne vor îngropa tot cu preot, creştineşte şi nu cu vreo şedinţă).

Cum vom călători în viitor, nu ştim excat: poate prin nave cosmice, prin teleportare sau alte căi nebănuite, fiindcă Universul Timpului pus la dispoziţia omului e ca un câmp în care fiinţa OM să-şi exercite capacităţile creative. Oricum, SF.Evanghelii ne spun că Dumnezeu va trimite pe îngeri să adune pe ai Săi (oamenii, desigur-n.n.) „de la marginile cerurilor până la celelalte margini” Deocamdată, spre un aşa ţel, omenirea a făcut abia o jumătate de pas, de elev în clasa a IV a. Ştiinţa face cercetări febrile pentru a obţine „gena nemuririi”, ba chiar se va ajunge spre finele istoriei la ceea ce spune tot Sfânta Scriptură a fi „o înţelegere cu moartea”. Dacă ne e sete, există ceva pentru a o potoli - apa; dacă vrem să respirăm, avem aer; de ne e foame, aflăm hrană etc., etc. Dorul de viaţă fericită şi eternă îşi are şi el o rezolvare, dar aceasta nu mai ţine de om, ci de Dumnezeu. Cu orice viteză am alerga, moartea nu poate fi învinsă, fiindcă o purtăm în noi. Acum visăm la rachete, în vreme ce până la tren şi maşină, oamenii nu aveau ca etalon decât calul.

Unui sfetnic de vază al înţeleptului Solomon, i s-a vestit –se zice- că ziua ce va veni va fi cea din urmă pentru el. Merse atunci la Solomon şi-i ceru cel mai straşnic dintre caii din grajdurile împărăteşti. Cu drag i-l dărui împăratul, fiidcă ţinea mult la el. Încălecă atunci şi porni prin noapte într-o goană tot mai aprigă, străpungând zările. Şi merse, merse cale enormă până ce, ostenit, se opri la umbra unei stânci, spre asfinţit de seară.

Deodată, din partea cealaltă a stâncii se ivi un înger impresionant foarte, spre care privi cu negrăită mirare sfetnicul nostru:

-Ce viteză, ce viteză! exclamă îngerul morţii. Nu mi-a venit să cred când mi s-a spus să vin aici pentru a merge apoi împreună. Nu-mi imaginam că cineva poate parcurge o distanţă atât de ,mare….

x x

Este tragic şi zadarnic zbuciumul celor care într-un anume flanc al ştiinţei de azi şi de ieri încearcă de toate, eludând pe Dumnezeu. Încearcă modele de naştere a Universului, de evoluţie a omului din animale de pe creangă, de obţinere a nemuririi etc. Este clar că ni s-a dat un „duh al stăpânirii de sine”, dar singur nu este suficient întotdeauna. Lucruri atât de mari cum este viaţa veşnică nu stau decât în puterea Celui care ne-a creat. Gnosticii credeau că trupul ne este o închisoare. Mai târziu -au opinat alţii- că însăşi planeta ne este un fel de „gherlă”. Pe acest palier ideatic versifica Eminescu :

„O raclă mare-i lumea. Stelele-s cuie

Bătute-n ea şi soarele-i fereastra

La temniţa vieţii. Prin el trece

Lumina frântă dintr-o lume unde

E un aer de aur transparent, mirositor…”

(Demonism)

Dar…”racla” aceasta e mult mai mare decât corpul, planeta şi e însuşi Universul Timpului, din care nu ne este dat să ieşim decât prin ceea ce numim moarte, adică lepădând haina de pulbere a trupului nostru. La Crucea Glogotei, Dmnezeul-Om IISUS HRISTOS a biruit moartea. Ea va fi la urmă şi desfiinţată şi se vor face ceruri noi şi pământ nou. Timpul însuşi nu va mai exista, ci O ZI ETERNĂ, aşa cum ne spune „Apocalipsa după Ioan”. Savanţi amatori văd felurite catastrofe: ciocniri interplanetare, catastrofe galactice, anul 2012 şi tot ce le mai scorniceşte mintea, ca şi cum Dumnezeu n-ar exista şi ne purtăm singuri de grijă ca nişte orfani. De aceea, creştinii nu sunt pesimişti, cunoscând că nu există un sfârşit, ci o transformare a omului şi Universului, unde chiar şi acum sunt „aruncate” seminţele nemuririi, Biserica, împlinind porunca lui HRISTOS sfinţeşte totul: pe om şi materia Cosmosului. Sfânta Euharistie, Trupul şi Sângele Mântuitorului ne face hristofori, purtători de Dumnezeu, adică de eternitate, la fel cum un pic de aluat cu drojdie preschimbă toată coca de la brutărie în magnifica, pufoasa şi alba pâine.

În trupul nostru vulnerabil, cetate asaltată de boli şi primejdii se inoculează Eternitatea, spre a fi ceea ce nimeni n-a visat vreodată: dumnezei după har, fii ai Părintelui ceresc dimpreună cu IISUS HRISTOS Mântuitorul, fratele nostru mai mare, ce ne va împărtăşi de fericire şi glorie eternă.

Faţă de această cale cerească, rezolvarea printr-o „ştiinţă” fără Dumnezeu acum şi în veacurile viitoare, pare o utopie ridicolă, un păcat care ne induce în rătăcire şi pe noi şi pe alţii.

Dumnezeu, care v-a purtat atât de mult de grijă precum ştiţi, care v-a dăruit sensibilitate şi viziune poetică, cinstire literară, Dăruitorului Care este izvor al oricărui bine nu i-aţi mulţumit, ci l-aţi redus la un biet astronaut care face nişte experienţe după cum ne merge nouă mintea. Privind natura , omul şi Universul, vă doresc să-i închinaţi cântarea dv. apolinică, talanţii dăruiţi, fiindcă numai ce este spre slava Lui Dumnezeu dăinuieşte.Veţi cunoaşte încă de acum acea pace asufletului şi bucurie cerească ce va fi preludiul celei eterne, de neimaginat încă. Nimeni din istoria lumii nu a regretat vreodată că şi-a pus pune nădejdea în Dumnezeu, Cel Care umple Universul şi veacurile. Dumnezeu este atât de mare că umple cerurile –spunea o fetiţă- dar e şi mic- fiindcă încape şi în inima mea.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5