Demonii zilelor noastre

Dacă te-ai născut poet, atunci fii sigur că în ţărişoara noastră mori sculer-matriţer!... Dacă te-ai născut cu talent pentru a cânta, atunci fii convins că aici vei muri ţambal!... Dacă îndrăzneşti să te naşti om de omenie, atunci să ai certitudinea că vei fi transformat în tobogan!... Iar dacă te-ai născut român, atunci ai toate şansele să devii spaniol sau italian sau neamţ sau…

Pornind de la premisa că „Răsunetul” este un ziar al nostru, liber şi fără prejudecăţi comuniste, dar şi o portavoce a spiritului civic zonal, nealterat de „medicaţii” naţionalist-şovine, îmi cer permisiunea de a rosti răspicat în aceste rânduri: „Parcă mă apucă nostalgia după „Cântarea României”. Eram… şi nu eram! Eram atunci mai mult, aşa cum eram, decât acum, aşa cum „nesuntem!” Cine a trăit atunci şi mai supravieţuieşte acum, dar nu este de acord cu cele spuse de mine, să ridice primul piatra şi să-mi ucidă părerea, în cel mai clasic stil evreiesc cu putinţă!... Unde este patriotismul?... nu cel de atunci care era incizat de o chirurgie demenţială a cultului personalităţii, ci acela pe care îl cultivă americanii, francezii, nemţii sau alte naţii care rostesc cu veneraţie Rugăciunea domnească! Unde ne sunt patrioţii? Unde suntem noi, cărora deşii vii, am merita mulţi să avem cruci simbolice pe care să scrie: „Decedat şi trecut la cele veşnice graţie molimei, lipsei de patriotism!”

Noi, românii de rând, unde suntem?!.. Nicăieri, pentru că în rostul nostru de la cel existenţial-pragmatic, la cel metafizic, bântuie demonii mai ceva ca în filmele horror! Da!... demonii în noi, printre noi, dar mai cumplit, graţie nouă!... demonii politici ai zilelor noastre care parcă sunt făcuţi să ne sugrume orice fărâmă de sentiment patriotic.

Mai departe, daţi-i voie propriului meu vers să-şi rostească „of”-ul! Şi nu e „Cântarea României”;… se vrea, de fapt, o „descântare” a demonilor zilelor noastre care ne otrăvesc existenţa. Iată:

„BUBE”… ELECTORALE

Domnul Sartre-n ştirea-i multă,

Ne-a făcut iniţiaţi

Într-o logică ocultă:

Că „infernu-s ceilalţi!”

Aşadar, de-s eu acela

Ce „infern” îţi sunt constant,

Îmi vei fi „infern” la rându-ţi,

Ca şi-oricare „celălalt”.

Deci, de-asemenea, pentru mine,

Eşti un „celălalt” etern;

Prin urmare, da, vezi, bine,

Te constitui în „infern”.

Ce-i infernul?... Ce e iadul?...

Când aici se războiesc

Piticoţi rupţi din coşmaruri,

Pentru un „ciolan” lumesc

Seniori cu burţi umflate

Sau „maligne” octogenare;

Rozătoare infectate

Iau prea-plinul din pahare.

Cimpanzei cu guşi mobile,

Papagali cu unghii late,

Mopşi perverşi, struţo-cămile,

Toţi cu penele umflate,

Cobre cu peruca unsă,

Impostori şi cioflingari,

Hiene cu mustaţa unsă,

- Mici sau mari miliardari -

Se gândesc mereu, măi frate,

În acelaşi searbăd port,

Să apuce iar cireaşa,

De pe-electoralul tort!

De-aş putea, le-aş da o bursă,

Să migreze-n Mozambic,

Să danseze cu cămile,

Sau, mai simplu, din buric!

Şi-n păduri subtropicale

Să-şi consume existenţa…

Să se înmulţească acolo,

După cum le-o fi frecvenţa!

Mă veţi critica, probabil,

Că-l invoc din nou, silit,

Pe CEL care, viaţa noastră,

Tuturora ne-a sfinţit:

„Cum nu vii tu, Ţepeş-doamne,

Ca punând mâna pe ei,

Să-i împarţi în două cete:

În smintiţi şi în mişei,

Şi în două temniţi large,

Cu de-a sila să-i aduni,

Să dai foc la puşcărie,

Şi la casa de nebuni!”

Rana noastră nu sunt dânşii

Şi nici veşnicii eroi…

Vreţi să ştiţi unde e „buba”?

„Buba” este chiar în noi”.

prof. Ecaterina Raţiu,

Liceul Economic Năsăud

Sau

POMENI

Este o vorbă din vechime

Spusă de la om la om:

Să nu mergi nicicând cu sacul,

La prea lăudatul pom.

Nu e şagă şi se ştie

- Lucrul este confirmat -

Nu te duce, deci, cu sacul,

La copacul lăudat!

De repet această zisă,

E, ca tu să iei aminte:

Nu doresc să risc, acum,

Să nu-ţi intre bine-n minte.

Dar, mai circulă o vorbă,

Foarte adesea printre părinţi:

Calul căpătat de gratis

Nu se caută în dinţi!

Doar că, vezi tu, frăţioare,

Calul ăsta ramolit

Fără dinţi, fără zăbală,

Nimănui n-a trebuit.

Aşadar, pe loc şi-ndată,

L-am extras dintr-un cavou;

L-au cosmetizat şi, iată,

Ţi-l oferă drept cadou.

Şi-ntr-un sac cusut cu aur,

Gloaba, gata primenită,

Ţi-o cadorisesc cu-n rânjet…

Cum se cheamă asta?... MITĂ!

Şi presară cu grăunte,

Peste viaţa ta cernită,

Să-ţi închidă pliscul concis…

Cum se cheamă asta?... MITĂ!

Ba mai pun pe câte-un popă,

Să-ţi dea cu apă sfinţită;

Duhul Sfânt să te inunde…

Cum se cheamă asta?... MITĂ!

Şi din tine fac, sărmane,

O fiinţă umilită;

Îţi promit marea cu sarea…

Cum se cheamă asta?... MITĂ!

Se adună prin pieţe,

Cu o faţă văruită;

Şi-ţi împart cârnaţ şi bere..

Cum se cheamă asta?... MITĂ!

Biet român!... asta ţi-e viaţa

Ce ţi-a fost cândva sortită?

Până când îţi tot schimba-vei

Demnitatea, pe o mită?

Căci m-apucă pandalia

Şi de ciudă mare zac

Te vei dezvăţa, vreodată,

Să-ţi tot bage mită-n sac?

Nu e şagă şi se ştie

Căci proverbu-i confirmat

Nu te mai târî cu sacul,

Pe la pomul lăudat!

prof. Ecaterina Raţiu,

Liceul Economic Năsăud