Delicatețe și tragism

Așa cum dă de înțeles titlul volumului de versuri ”În umbra mea”, demersul poetic al Anei Zegrean este unul discret, circumscris stărilor profunde în care sentimentele colosale nu sunt exprimate în cuvinte dintre cele mai zgomotoase. Suferința, drama existențială se derulează în singurătate, sensurile tainice ale vieții și morții fiind căutate într-un panteism ce amintește de Blaga: ”toamna/a ucis soarele/ lângǎ o tufă/ de sânger// copleşit de tristețe/ îl veghezǎ/ un înger// înroşite/ zǎrile curg/ s-a aprins întreaga pǎdure// şi în sufletul meu/ simt cum taie/ nemiloasa secure.” Universul poetic al Anei Zegrean rămâne fidel misterelor orfice. Poeta construiește un scenariu dramatic, lamento-ul său, nelipsit de o anumită grandoare a durerii, se prevalează de zonele inefabilului. Singurătatea e starea de grație; însingurarea, ca la orice romantic, e căutată ostentativ. În poemul de dragoste plouă, poeta deplânge înstrăinarea iubiților: ”parcă n-am fi/ jumătățile aceluiași măr”. Iubitul e ”o umbră în altă umbră”. În același poem ce deschide volumul, întâlnim sintagma definitorie “igrasia fricii”, sau, în același registru tragic, memoria înțepenește în “argintul negativului”.
O posibilă feerie de iarnă, se transformă la Ana Zegrean într-o stare de îngheț: aripi de zăpadă/ curmă zborul, iar “pǎsǎri de sticlǎ/ înnebunesc teama/ somnului închipuit/ din alt întuneric. În suflet alb, întâlnim obsesia albului, așa cum la Bacovia pe cea a negrului (negru profund, noian de negru); un alb apăsător, deprimant, ca în nesfârșitele peisaje hibernale: ”poate-am murit/ sub zǎpezile albe/ şi strigǎtul alb/ s-a frânt/ dincolo de tǎcerile albe// vederea albă/ a înghețat/ la marginea/ orizontului alb/ sângele alb/ poartǎ-n derive/ sloiuri albe// sunt alb/ în singurǎtatea-mi albǎ …/ şi-n jur/ nu se-ntâmplǎ nimic”. Până și primăvara, când gândurile ar trebui să se îndrepte spre zonele stenice, lumea se trezește într-o realitate sumbră: ”rândunica/ închipuie hǎrți/ în palma primǎverii/ plouǎ mocnit/ peste oraşul/ unde toți copiii/ s-au nǎscut bǎtrâni/ şi mame schizofrenice/ au lansat/ moda sinuciderii// încǎ mai stǎruie/ gustul coclit al iernii/ în respirația ghioceilor/ miros de cadavru …// țipǎtul sirenei/ sfâşie liniştea/ timpului anotimp/ invadând bulevardul// copaci scheletici/ şi semne obscene/ pe garduri şubrede/ ciori ude/ ciugulesc un afiş”. În același anotimp, beția de miresme se face respirație dureroasă: ”am vǎzut/ florile de castan/ dansând fete nebune/ au invadat oraşul/ pânǎ-n plǎmâni/ lumea respiră/ zǎpezi şi fluturi/ într-o beție/ a simțurilor/ nimeni nu-şi aminteşte/ numele strǎzilor/ o rǎtǎcire continuă”.
Versul redus la esențe, exprimarea eliptică sunt instrumentele sale definitorii. Aceste scurte respirări izbutesc să transmită peisaje lăuntrice dintre cele mai complexe: ”minge de foc/ rostogolitǎ în lac/ ochiul lui Dumnezeu// o pǎrere/ în umbra vǎilor/ fumul subțire/ sau poate/ nehotǎrârea/ clipei”.
Precum filosoful antic ce vede în alcătuirea de carne un mormânt pentru suflet (soma sema), la fel poeta caută libertatea sufletului: o vagǎ impresie/ precum/ bǎtaia pulsului/ danseazǎ lent/ în flacǎra lumânǎrii/ ies din umbră izbindu-mǎ/ de propriul meu trup/ ca de un blestem// nu mai încap/ în strânsoarea sângelui”. Limitele cărnii dau condiția suferinței: ”ca un bastion/ al singurǎtǎții/ cerul apasǎ gri/ pe umerii mei/ pânǎ când fiecare celulǎ/ pare un cǎrǎuş/ al morții” (ea vine mereu).
Operând cu clișeele suferinței, Ana Zegrean construiește uneori imagini calpe: ”eu care/ mi-am uitat zborul/ la marginea lumii/ când aripi/ dormeau în muguri/ la rǎscrucea zodiilor” (cine sunt eu).
Un poem grațios și senin, cum puține se află, vorbește despre paradisul copilăriei: ”ca o mângâiere/ mirosul prunelor coapte/ mirosul copilǎrie/ când îngeri/ cu ochi vineții/ coborau din cer/ mǎ luau de mânǎ/ şi hora bucuriei/ trecea dincolo/ de marginile grǎdinii// eram numai eu/ sâmbure ascuns/ în carnea moale şi dulce”. Simplitatea maiestuoasă ce dă măsură reușitelor acestui volum se întâlnește, bunăoară, în fragmentul de poem în care trăirea profundă, imaginile senine vor fi tulburate de ecouri și țipete: ”în odaia copilǎriei/
respirǎ dimineața/ cu gust de lapte şi miere/ peste poveştile închipuite/ în fereastra/ înfloritǎ de stele// un joc ciudat/ şterge contururi …// memoria retinei/ atinge orizontul spaimei/ alungând imagini/ în care mǎ caut/ cu disperarea ecoului/ unui țipǎt”.
În acest univers crepuscular, în care valorile morale au căzut în desuetudine, poeta se crede îndrituită a afirma: ”acum sunt la mare căutare măștile”. Pe un ton moralizator, ea deplânge tarelor societății, în care omul a devenit robot, iar idealul suprem este banul: copiii urlǎ prea tare/ au uitat/ sǎ se joace (prin aerul greu). Sau, în același registru: ”o imensǎ mocirlǎ/ înghite omenirea/ doar banul şi moartea/ rânjesc cu disprețul/ stǎpânilor lumii”.
Gravitatea imaginilor, nuanțele sumbre dau greutate de plumb versurilor. Lumea e un spectacol trist, uneori melodramatic. Cantonarea în ”partitura neagră”, comportă însă riscuri; Ana Zegrean izbutește, cel mai adesea, să iasă cu bine din capcanele dramatizării cu orice preț; o salvează versul eliptic, autenticitatea imaginilor. Demne de reținut sunt peisajele bucolice, cu rugi sălbatici, petele de culoare și prospețime ce înseninează, ca petele de culoare, nuanțele cenușii: seara aşeazǎ aur/ pe umerii îngerilor/ o respirație largǎ/ dinspre cer cǎtre ceruri/ ca o altǎ facere a lumii/ mimeazǎ pacea. Sau: ”eu simt cǎ din pǎduri/ curge seva luminii/ toamna deseneazǎ/ cercuri/ în trupu-mi copac// cocori croşeteazǎ zborul/ în unghiuri subțiri// doar în rugii sǎlbatici/ gândurile/ strivesc contururi de fum”.
Ana Zegrean nu se dezice de metaforă, de podoabele poeziei. Remarcăm ușurința cu care construiește imagini memorabile: ”când plouǎ …/ oraşul pare/ o țestoasǎ bǎtrânǎ// când plouǎ …/ oraşul devine/ o stampǎ lugubrǎ”. În acest univers abrutizant, apar personaje stranii, cum ar fi nebunul (ce) plimbǎ pe umǎr/ un şobolan/ cum pe vremuri/ bǎrbații puternici/ purtau trofee”.
Noul volum de versuri al Anei Zegrean aduce în sufletul cititorului plăsmuiri delicate de poezie, într-o lume devastată de înțelesuri tragice.