De vorbă cu Alejandro Drago şi Dana Tolan

Ochii vii, curioşi, privirea de copil nu te-ar face să crezi că Alejandro Drago are 40 de ani. ,,E omul fără vârstă”, spunea cineva din public. De fapt, nici imaginea de scenă nu se lasă mai prejos. Cămaşa neagră scoasă din pantaloni, vivacitatea mişcărilor te trimit cu gândul spre un tânăr rebel al muzicii lui Piazzola mai degrabă decât spre ,,o legendă vie”.

Alejandro Drago a susţinut, joi, 3 iunie, primul său recital din România. A urcat pe scena Sinagogii din Bistriţa, însoţit de muzicieni din întreaga lume. I-a avut alături pe bistriţeanca Dana Tolan, (vioară), care acum profesează în SUA, pe Lokodi Karoly (vioară), Molnar Jozsef (violă), Kostyak Marton (contrabas), Raluca Sabău (pian) din Târgu-Mureş şi pe Francois Chanon (violoncel)-Franţa.

Programul a conţinut fragmente muzicale din Jacob Gade, Angel Villoldo, Vicente Greco şi ….Astor Piazzola.

Concertul a fost ca o injecţie cu efect instant. A fost ca o oază de linişte şi frumos într-o lume în care totul se mişcă repede şi foarte repede, într-o lume plină de încrâncenare. Muzica lui Piazzola mi-a deschis sufletul şi mi-a alungat toate gândurile care îmi alergau grăbite prin minte nelăsând-o să se liniştească.

Alejandro Drago a fost la Bistriţa. A venit şi ne-a înfrumuseţat câteva ore din viata. M-a făcut să uit de orice lucru…. Interviul cu Alejandro Drago, cu Dana Tolan mi-a răpit câteva lacrimi...

Cum a fost ziua de joi, 3 iunie? Nu îmi amintesc. Ştiu doar că a fost o seara minunata oferita de Fundaţia Culturală ,,Societatea de Concerte” Bistriţa.

Era unul dintre visele lui Gavril Ţărmure. A devenit realitate şi sper să continue să ne bucure.

Mulţumesc domnului Ţărmure pentru şansa oferită de a sta de vorbă cu Alejandro Drago, cu Dana Tolan.

Rădăcinile talentului extraordinar în muzică ale lui Alejandro Drago se află în Argentina natală. Copil fiind, a însoţit-o pe mama lui, dansatoare de tangou, prin intermediul căreia i-a cunoscut pe violonistul Antonio Agri şi pe Astor Piazzola, petrecând mai mulţi ani în compania acestora. Agri l-a recomandat unui membru din ansamblul său de coarde, care l-a iniţiat în bazele teoriei muzicale. Mai târziu beneficiază de o bursă din partea guvernului rus şi absolvă Conservatorul de Stat din Moscova. Aceste mici episoade din istoria dirijorului, violonistului au contribuit la crearea unei imagini mai puţin obişnuite pentru un astfel de personaj.

Alejandro Drago pare accesibil în ciuda renumelui de geniu muzical cu care nu se împacă.

În prezent, Alejandro Drago este directorului Orchestrei de coarde a Universităţii din Dakota de Nord (SUA).

Reporter: Piazzolla într-o sinagogă...Cum vi s-a părut să evoluaţi pe scena unei sinagogi? Practic oamenii işi pun speranţele şi suferinţele într-o sinagogă.

Alejandro Drago: Ei bine am, în primul rând, două gânduri legat de asta. În primul rând, sunt convins că până şi un ascultator obişnuit de tango ştie despre bandoneon...un fel de concertină mică. Acest instrument a fost creat în Germania...nu stiu data exactă, cred ca a fost pe undeva prin mijlocul secolului XIX. Acest instrument a fost creat de fapt ca şi o mişcare de piaţă, se poate spune, a micilor biserici din Germania şi asta pentru a înlocui orga, deoarece nu-şi puteau permite orga. De aceea butoanele bandoneon-ului au acea distribuţie ciudată, pentru ca simplele note să poată fi luate uşor...ca şi coarda G major, coarda C major, coarda F major...şi doar de-a lungul anilor s-au adăugat butoanele cromatice. Acuma poate o să te intrebi: de ce este asta relevant? Ei bine, este un fel de paradox al istoriei tango-ului ca un instrument creat pentru biserică, pentru serviciile sacre să ajungă să fie instrumentul reprezentativ al unui gen de muzică care se cânta practic în bordeluri. Nu sunt doar eu care evidenţiază acest paradox. De fapt, Piazzola a vorbit deschis depsre acest paradox în faimosul său concert din 1987 din Central Park, New York. Dacă cumperi CD-ul, o sa vezi că prima piesa este chiar discursul său. Piazzola a trăit în New York de la 6 ani până la 16, aşa că engleza lui era absolut perfectă, cu un puternic accent new-yorkez de fapt. Şi el a evidenţiat acest paradox în discursul său. Acuma asta mă duce la cel de-al doilea gând şi anume conflictul dintre spiritual şi corp, între esenţial şi mistic-transcedental...asta este o problemă doar a civilizaţiei noastre iudeo-creştine, deoarece vechile civilizaţii nu au aceasta problemă. Nu văd o problemă în asta. Am trăit mulţi ani şi am călătorit regulat în Brazilia, sunt fluent în portugheză, am o mulţime de prieteni acolo, aşa că Brazilia este doar un alt loc în care mă retrag, pe lângă Argentina probabil. Şi pot să spun asta: nu au această problemă! Se raportează la corpurile lor într-un mod foarte natural: se sărută mult, se îmbrăţişează mult şi dansează mult...sunt mari dansatori, nu neapărat buni dansatori, unii dintre ei nu sunt buni deloc, dar dansează doar din placere. Şi dansează când sunt trişti, şi dansează când sunt fericiţi şi, în cele mai multe biserici, muzica se aude foarte tare şi brazilienii nu văd o opoziţie în asta. Deci s-ar putea foarte bine spune că muzica este acel unic, fenomenal, magic truc care construieşte legături!

Rep: Pentru tine Dana? Cum a fost să cânţi pe scena unei sinagogi?

Dana Tolan: Eu nu am o experienţă spirituală aşa de mare. Nu sunt atât de apropiată de religie...

Rep: S-a simţit totuşi o diferenţă între a evolua într-o sală de spectacol şi un lăcaş de cult? E altă senzaţie?

Dana Tolan: Eu am mai cântat în biserici, cel puţin în Statele Unite câtam foarte des în biserici şi nu numai muzică simfonică, muzică clasică ci chiar alte genuri muzicale.

Rep: Cum aţi reuşit, în timpul acesta scurt, să construiţi un grup, chiar dacă v-aţi reunit în această formulă, aţi repetat împreună, doar două zile...

Alejandro Drago: Ei bine, e vorba de mai mulţi factori aici. În primul rând ar fi fericita selecţie de muzicieni, făcută de domnul Gavril Ţărmure. Am fost puţin îngrijorat, şi asta ne duce la toate aspectele întrebării. Ştiu acest repertoriu foarte bine şi ştiu şi cât de provocator este pentru oamenii care nu au experienţă cu acest gen de muzică. Aşa că ai nevoie de un fel special de muzician...asta se subînţelege...dar ai nevoie de mai mult decât atât. Ai nevoie de o anumită dorinţă de a te angaja în ceva care iese din rutina cu care eşti obişnuit, din rutina profesională. Trebuie să paşeşti în teritoriu nemarcat. Deci astea sunt calităţile psihologice sau de caracter care trebuie cautate. Trebuie să fi un bun cititor de oameni ca să alegi astfel de muzicieni. Mi-a luat ani de zile de “încercat” oameni, doar ca să ajung să cunosc oamenii cu care mă simt comfortabil să cânt acest tip de repertoriu şi chiar am susţinut recent un concert foarte bun în Minneapolis cu acei oameni. Şi am muncit proabil la fel de mult cât am muncit aici, cu complicaţia că grupul era mai mare, aşa că dirijarea grupului a fost de fapt mai dificilă. Cu toate acestea rezultatul a fost fantastic. Asa ca, din partea mea, trebuie să înţelegi că, cu două sau trei excepţii, am scris fiecare aranjament pe care l-ai ascultat în seara aceasta....am petrecut timp pe fiecare notă a fiecărui aranjament. Şi, bineînţeles, oarecum nu poate fi evitat să simţi puţin despre fiecare notă, fiecare unduire, fiecare armonie ca despre un copil. Chiar dacă nu e copilul tău, ai avut grijă de el, aşa că asta te pune într-o poziţie avantajoază în poziţia de conducere deoarece, după ce am scris toate acestea şi am evoluat de atătea ori în multe ţări cu diferiţi muzicieni, eu ştiu practic cele două-trei-patru probleme pe care fiecare aranjament le are. Cu toate astea, este şi o provocare psihologică pentru mine pentru că ştiu fiecare notă, orice nu este la locul său...este oarecum frustrant! Bineînţeles că este tentant să te laşi pradă celor mai rele calităţi psihologice şi să începi să zbieri la muzicieni şi să le spui:”De ce nu ai învăţat muzică la timp? Sau ai aşteptat să ne adunăm toţi şi apoi să faci aşa de multe greşeli? Ca să ne faci să înţelegem ce dificil e chiar dacă ti-am zis în e-mail că asta este dificil?” Aşa că asta este provocarea mea! Deoarece sunt profesor la rândul meu, predau la universitate, am predat pentru foarte mulţi ani...acum am 40 de ani şi predau încă de la 17 ani, deci de 23 de ani...ştiu că asta nu e cea mai bună metodă de a lua ce e mai bun din oameni. Trebuie să evidenţiezi ceea ce fac bine şi să le arăţi calea spre urmatorul pas, în aşa fel încât să se simtă recompensaţi de propriul progres. Cateodată asta nu e usor! Dar în cazul acestui grup a fost uşor deoarece a exista acea voinţă de care vorbeam mai devreme. Toţi au vrut să fie o parte din asta şi să facă asta! Şi apoi e bineînţeles pasul următor, când muzicienii încep să descopere fascinanta lume ce este ascunsă în această muzică. Şi apoi e propria lor iniţiativă: vreau să facă mai mult, vreau să preia ei controlul, vreau să primească informaţii în plus...ei bine, atunci ai făcut un credincios! Şi începând de aici lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Aşa că ceea ce ai văzut pe scena e rezultatul a unui proces foarte intens, ca şi acesta pe care tocmai l-am descris, care a avut loc în doar 2 zile şi jumătate. Şi este plăcerea şi mândria mea să pot conduce un astfel de proces printre muzicieni profesionali din intreaga lume.

Dana Tolan: Piazolla am cântat de cand l-am cunoscut pe Alejandro, de un de zile...practic de câteva ori. Dar am adorat muzica asta dintotdeauna şi imi face o plăcere enormă să cânt alături de Alejandro.

Rep: Să presupunem că sunteţi la masă cu toţi cei care au evoluat în această seară alături de dumneavoastră. Care ar fi primele cuvinte pe care le-aţi spune după concert?

Alejandro Drago: Mulţumesc! Vă mulţumesc, vă mulţumesc! (n.r.- rosteşte cuvintele în limba română) Chiar vorbeam cu unul dintre muzicieni, în timp ce mă îndreptam spre interviu, şi mi-a zis că a fost foarte marcat de această experienţă.

I-am povestit atunci de o conversaţie la care am participat involuntar în Atlanta, Georgia în Statele Unite. Conversaţia în sine este irelevantă, dar la un moment dat această persoană vorbea despre problemele dintre diferitele grupuri de tango din Atlanta şi spunea:” Chiar nu înţeleg de ce atâtea certuri şi atătea probleme. Până la urmă tango-ul este doar un dans!”. Prima mea reacţie, reacţia instinctuală, a fost:” Ce naiba e cu tine? Vorbeşti despre mine, despre ţara mea, cultura mea, lucruri care au o importanţă majoră pentru mine!”.

Imagineaza-ţi că cineva ţi-ar spune: ei bine, te-ai născut în România, vorbeşti perfect româneste, de ce mai ai nevoie şi de maghiară? Nu mai vorbi maghiara, uită de această limbă, nimeni nu o vorbeşte oricum....care ar fi reacţia ta? Pentru mine, ar putea foarte bine fi că maghiara este o limbă vorbită de vreo 7 milioane de oameni nebuni care înţeleg această limbă. Dar pentru tine, este ceea ce eşti tu. Şi tango-ul pentru mine nu este doar un alt gen de muzică pe care îl înterpretez ca sa-mi câştig existenţa, reprezintă ceea ce eu sunt. M-am născut în această lume, o lume mult mai largă decât cea a jazz-ului. Tango-ul este un gen de muzică, este un fel de dans, este un gen literar sau o şcoală literară sau o adunare de şcoli literare, dar prima dată şi cel mai important este un fel de a vedea lumea. Dacă apuci să petreci destul timp în Buenos Aires şi să relaţionezi cu oamenii din Buenos Aires, ajungi să înţelegi că tango-ul sau cultura tango-ului exprimă doar felul de a vedea lumea al unui anumit trib, dacă se poate spune aşa, şi anume al tribului oraşului Buenos Aires. Aşa că mulţumesc pentru că ai abordat asta, deoarece am venit aici să împărtăşesc cine sunt prin intermediul muzicii.

Rep: Pentru tine Dana, cum a fost concertul, mai ales că eşti acasă. Am sesizat că aia vut mari emoţii.

Dana Tolan: Aaa, a fost minunat!

Rep: Despre tine ştim foarte puţine. Toţi te cunosc ca fiica pictorului Tolan care cântă undeva in Statele Unite...Am văzut că ai avut mari emoţii. Aşa a fost?

Dana Tolan: Da...am fost oarecum emoţionată, sigur că da, deoarece au fost oameni pe care nu i-am mai văzut din copilărie, pe care nici măcar nu i-am recunoscut într-un prim moment! A fost un moment unic, aş putea spune, deoarece în Bistriţa nu am petrecut foarte mult timp în ultimii ani şi acum, venind cu un concert, a fost cu atât mai plăcut şi mai deosebit.

Rep: Când ai plecat în America?

Dana Tolan: În '99.

Rep: În '99, după absolvirea Conservatorului?

Dana Tolan: Nu, am plecat imediat după absolvirea liceului la Cluj.

Rep: Părinţii tăi au fost alături de tine. L-am văzut pe tatăl tău foarte emoţionat, făcând fotografii. Pare a fi o relaţie foarte speciala între voi.

Dana Tolan: Aşa e. El m-a ajutat foarte mult. M-a ajutat, în primul rând, cu proiectul ăsta. S-a luptat din răsputeri să poată fi organizat acest concert...au existat probleme organizatorice firesc: banii fiind una dintre ele. Dar, a fost alături de noi practic de când am planuit venirea noastra aici.

Rep: Cum aţi simţit publicul de la Bistriţa? De fapt, cum e, cântaţi pentru public sau cântaţi pentru dumneavostră?

Alejandro Drago: Este o întrebare interesantă. Publicul acesta a fost unul foarte bun. Personal, măsor calitatea publicului după calitatea tăcerilor care se întâmplă. Imagineaza-ţi tăcerea ca pe o săgeată care indică direcţia vântului, care dacă funcţionează bine indică întotdeauna direcţia vântului. Tăcerile publicului sunt diferite. Cateodată se sincronizează perfect şi semnificativ cu muzica, şi căteodată ciclurile de tăcere şi zgomot uşor par a nu avea nicio legătură cu muzica. Atunci iţi dai seama că publicul nu a fost antrenat în muzică, dar acesta nu a fost cu siguranţă cazul în seara aceasta. Tăcerile au avut semnificaţie, au existat acolo unde muzica le-a cerut. Pot să spun că publicul a fost colectiv antrenat, ceea ce este tot timpul un semn bun. Am fost, totodată, încantată să văd sala plină. Acum, cânt pentru mine, cânt pentru public? Cred că, în cele din urmă, toţi cântăm pentru un ascultator transcedental care se află undeva între tine şi public. Daca eşti credincios, acel ascultator este probabil Dumnezeu. Dacă nu eşti credincios, atunci te poti gândi că, în complexa ordine a universului, îndeplineşti un rol care are o oarecare importanţă. Până la urmă, e mai mult decât a cânta pentru tine sau a cânta pentru public, cântatul în sine este important. Şi există în asta o intensitate care nu are tot timpul legătură cu o persoana, cu tine sau cu omul care ascultă. Ceea ce imi trece prin minte acum este violonceslistul din Sarajevo. Am fost în Sarajevo acum o săptămână. Ştii ce s-a întâmplat acolo: au început să bombardeze şi au distrus Biblioteca Naţionala...Omul acesta, nu ştiu dacă în semn de protest sau deznădejde, mergea în fiecare zi la ruinele acelui loc ca să cânte Bach la violencel. Pentru cine evolua? Nu ştiu! Dar era important ca evolua...Continuam să cântăm. Am continuat să evoluez în timpul revoluţiei din 1991 din Rusia şi în timpul crizei constituţionale din 1993, tot în Rusia...Am petrecut chiar trei zile în subteran pentru a evita lunetiştii deoarece Moscova era plina de ei...şi totuşi oamenii au continuat să cânte în timpul războiului. Pentru cine cânţi? Nu ştiu, dar continuam. Şi mă bucur că oamenii iau parte la aceste concerte.

Rep: Tu, Dana?

Dana Tolan: La fel...muzica ajunge să fie parte din tine, din adâncul fiinţei tale..aşa o văd şi eu. Bineinţeles cânt şi pentru public, publicul bistriţean în special în seara aceasta, şi pentru mine doarece imi face nespusă plăcere.

Rep: La aplauze vizualizezi o figură, te gândeşti la cineva anume? Cum se vede publicul în sală?

Dana Tolan: Nu în mod special...Publicul părea foarte entuziast, dar asta se simte, nu trebuie neapărat să te uiţi în sală ca să primeşti acea senzaţie.

Rep: În timpul spectacolului păreţi foarte concentrat şi pare că nimic nu poate rupe acea concentrare. La finele spectacolului, cum iesiţi din acea stare?

Alejandro Drago: Nu este uşor, să ştii. În mod special când e vorba de concerte ca cel de azi, care a avut acea energie...Cateodată iti cânţi partea, iţi iei cecul şi mergi acasă şi uiţi depre asta în minutul următor! Ei bine astăzi cu siguranţă nu este aşa! Nu a fost cazul astăzi cu acest program...Nu ştiu dacă ieşi cumva din această stare. O transformi doar în altceva, în socializare, în discuţii cu colegii, în primirea de laude de la public, în a privi pur şi simplu oraşul în drum spre camera ta de hotel...se transforma în altceva. Şi apoi încetineşti, apoi dormi pentru sapte-opt ore fără întrerupere...Dar nu este tot timpul uşor...Îmi amintesc când am evoluat de câteva ori în Brazilia într-un loc foarte ciudat, şi am cântat în locuri ciudate crede-mă, dar acesta era un castel construit de un om extrem de bogat. Se ţinea un festival şi înaintea noastră a evoluat Cvartetul Guarneri. Eu cântam solo cu o orchestră austriacă. Castelul acesta, constructie nouă de altfel, avea o oarecare frumuseţe care te impresiona în mod particular. Era la finele turneului cu aceasta orchestra şi a fost o zi foarte complicată din mai multe motive, dar dirijorul a fost la înălţime, şi-a menţinut calmul, a rezolvat problemele. Şi, când am ajuns la momentul efectiv al evoluţiei, nu pot să explic exact de ce...cred că tibetanii numesc asta “drala” - magia momentului...mi-am amintit ceva ce mi s-a întâmplat în 1999. Am o foarte bună prietenă din Serbia, Sonja, pianistă, şi când NATO a început să bombardeze Serbia am fost foarte ingrijorat. Nu ne-am văzut de ani întregi. Aşa că am sunat la vechiul ei număr de telefon şi mi-a răspuns tatăl ei. Acum sârba mea este puţin ruginită dar sunt bun la rusă si se făcea că şi tatăl Sonjei vorbea bine rusă. Mi-a spus ca e tatăl ei şi l-am întrebat dacă pot face ceva pentru ei. Era cumva posibil să semnez o invitaţie pentru ei, să părăsească ţara şi să vină în Argentina pentru o perioadă? Nu ştiu, ceva. Mi-a mulţumit şi a doua zi am primit un telefon pe la 7 dimineata şi era Sonja. “Sashenka”, imi spune Sasha, “ce mai faci? Tatăl meu a povestit cu mine şi plângea deoarece a fost foarte impresionat că cineva din celălalt capăt al lumii s-ar gândi la ce se întâmplă aici şi ar oferi ajutor!” Aşa că i-am spus:”Ce pot să fac pentru tine?” şi ea a răspuns:” Doar căntă despre asta!”...Am rămas fără cuvinte! Atâţia ani au trecut de atunci, dar imi amintesc conversaţia aceea şi ziua aceea. Nu ştiu de ce...Eram pe cale să cânt “Oblivion”, m-am oprit şi l-am întrebat pe dirijor dacă pot spune ceva. El a zis:”Sigur că da!” Şi am spus:”În această seară minunată în care ne aflăm aici, aş dori să dedic acest fragment memoriei unui om pe care l-am cunoscut pentru puţin timp dar care aprecia bunăvoinţa în viaţă. Aş vrea să impărtăşesc asta cu dumneavoastră.” Apoi m-am concentrat deplin, am cântat, şi pe când am terminat nu numai că eram în lacrimi, dirijorul era în lacrimi şi la fel jumătate din orchestra şi din public. După asta nu am mai putut ieşi din acea stare, a trebuit chiar să mă retrag în cabina mea că să plâng. Următoarea zi, dimineaţa, în camera mea de hotel din Sao Paulo, primesc un e-mail de la Sonja, după ani în care nu am mai vorbit, şi spunea:” Sasha, nu ştiu ce s-a întâmplat! Ieri nu m-am putut gândi decât la tine. A fost aşa de ciudat, că a trebuit să-ţi scriu un e-mail şi să-ţi povestesc despre asta. Vreau să ştii că tatăl meu a murit recent şi unul dintre ultimele lucruri pe care mi le-a spus a fost cât de atins a fost de telefonul primit de la tine în '99”...Nu o să ofer o explicaţie pentru ceea ce am povestit deoarece nu am o explicaţie şi nici nu o să pretind că am una. Ofer doar faptele. Dar în aceea seară nu puteam ieşi din acea stare...ceva special se întâmplase...nu trebuie să citezi întreaga poveste.

Rep: Dana, tu cum te desprinzi după un spectacol?

Dana Tolan: Procesul e destul de gradual...nu-mi dau seama exact cum se produce, dar probabil intrând în contact cu oamenii, cu cei din sală care îmi transmit emoţiile lor, încet încet încep să mă integrez în lumea lor într-un fel...

Rep: Seara când te aşezi în pat evaluezi totul, iţi vin în minte părţi din concert? Sau doar pui capul pe pernă şi te gândeşti la ziua de mâine, la un viitor concert?

Dana Tolan: Văd totul cumva global, ca o senzaţie generală...

Rep: Cine-i cel mai aspru critic al tău? Tu însăţi sau ceri opinia altora?

Dana Tolan: Aş spune că da, am încredere în mine, dar, bineinţeles, cer şi opinia celorlalţi, în general.

Rep: Când aţi realizat pentru prima dată că nu mai aparţineţi doar dumnvoastră înşivă, ca împărtăşiţi talentul pe care îl aveţi cu alţii, că lăsaţi de fiecare dată o parte din Alejandro Drago în fiecare dintre noi...

Alejandro Drago: Da...exact aşa este. Cred că aşa e în cazul tuturor, până la un anumit punct...Când eşti copil, moartea şi suferinţa nu există, când eşti mai mare, moartea şi suferinţa sunt lucruri despre care doar auzi, dar cu cât te transformi mai mult într-un adult şi dacă ai trecut prin anumite experienţe şi ai fost prin anumite locuri din lume, atunci ştii că moartea şi suferinţa sunt realităţi ale lumii. Şi că, de fapt, sunt mult mai răspândite şi mai comune decât cineva şi-ar dori şi că viaţa multor oameni din lume asta consistă mai mult din aceste lucruri urâte, şi acesta este lucrul trist. Există foarte multă absurdă, total incoerenţă în justiţie în viaţă....şi apoi ai asta: cumva reuseşti să înveţi un instrument, cumva resuşesti să cânţi muzica şi unele orgnizaţii plătesc pentru biletele tale şi pentru hotel, ca tu să mergi altundeva, unde se întâmplă să fie un loc minunat, şi eşti acolo şi evoluezi, lucru care iţi face o plăcere nebunească să-l faci, şi mai primeşti şi ceva bani pentru asta şi mergi acasă şi cheltui acei bani! Există o oarecare absurditate în toate acestea, însă când am avut 25 de ani am fost asa de copleşit de această absurditate ca m-am decis să mă opresc din cântat muzică, m-am decis să părăsesc muzica. Bineînţeles că alternativa aleasa era şi mai absurdă: vroiam să devin lingvist. Am început să studiez sanscrita ca să trec examenele pentru studiile indo-europene la Sorbona, în Paris. Dar, în cele din urmă, m-am întors la muzică după cum vezi, dar poate ca asta a avut legatură cu o parte a vieţii mele, după ce am fost în câteva revoluţii, în războaie şi dictatorate şi încă trăiam şi cântam la vioară. Dar am văzut că până şi în cele mai rele perioade, peste tot, oamenii încă vroiau să asculte muzică. De ce? Am fost pentru 6 ani în fosta Uniune Sovietică şi am observat că oamenii obişnuiau să meargă la concerte chiar şi sub bombardamente! Prokofiev şi-a terminat cea de-a Saptea Simfonie în timp ce observa avioanele de pe acoperişul Conservatorului din San-Petersburg. Oameni care au fost distruşi, copleşiţi de violenţă şi brutalitate, au continuat să scrie ode dedicate bucuriei şi prieteniei şi dragostei. Cum e posibil asta? Cred că există un principiu creativ în fiinţa umană, muzica fiind una dintre exprimările sale. Aş vrea să spun că, la un anumit nivel, mă văd ca şi un membru al unora dintre acele ordine medievale care au în custodie Sfântul Gral şi, generaţie după generatie, preţuiesc asta. Există un oarecare sentiment de Jedi în a fi violonist, recunosc! Dar există şi un factor de umilitate: o să trec în nefiinţă, toţi vom face asta, în cele din urmă vom fi uitaţi, până şi limbile pe care le vorbim vor fi complet uitate într-o mie de ani, dar există muzica şi asta este important. Aşa că am început să mă simt mai bine că sunt muzician şi am început să pun mai multă valoare pe transmiterea muzicii în sine, faptul acesta este mult mai important decât că sunt cel care transmite muzica. Nu cred că am aşa de mult merit acum, sunt puţin mai obiectiv şi mai umil în ceea ce priveşte meritele personale.

Rep: Dana, când ţi-ai dat seama că tu ai o misiune, că trebuie să urci pe scenă, ca să împărtăşeşti ceva?

Dana Tolan: Eu am început să cânt la vioara de mică, aveam 7 ani şi a început, într-adevăr, să-mi placă să cânt abia când am ajuns prin clasa a şasea, când am început să cânt muzică de cameră. Deci probabil la mine aşa se explică plăcerea cântatului prin cântatul cu alţii alături de mine şi, bineînţeles, faptul că pot să transmit publicului asta. Cred că plăcerea cântatului s-a dezvoltat în timp în mine...

Rep: Cum treceţi peste rutina care intervine la un moment dat?

Alejandro Drago: Nu aş vedea-o exact ca pe o rutină...aş spune că trebuie să abordezi performanţa ta cu spiritul descoperirii şi dacă canţi muzică foarte bună, atunci descoperi tot timpul ceva în acea muzică. Aşa că faptul în sine al cântatului aceloraşi lucruri e întotdeauna foarte educativ. Se creează însă o oarecare rutină în ceea ce priveşte ce presupune a concerta. Trebuie să mărturisesc că sunt mult mai puţin entuziast despre călătorit şi hoteluri acuma, decât am fost la 21 de ani. Atunci era ceva minunat: un hotel nou, o să iau avionul acesta, acuma e ceva de genul: linia de îmbarcare din nou, nu, te rog nu! Dar accept asta ca şi o parte a meseriei, ca să o punem aşa, şi încerci să faci ce se poate mai mult din asta.

Dana Tolan: E greu dacă faci parte, de exemplu, dintr-o filarmonică şi cânţi în aceeaşi zi, dar eu fac freelancing, deci sunt liber profesionist, şi ajung să cânt cu diferite grupuri din diferite orchestre, oameni diferiîi, La mine în fiecare zi e ceva diferit.

Rep: Şi cum te impaci cu statutul acesta? Pentru că e nevoie de o oarecare doză de nebunie deoarece nu ai o slujbă stabilă...

Dana Tolan: Momentan, în viaţa mea, e ceea ce-mi doresc! Pe viitor v-om vedea! Acum asta mă face fericită.

Rep: Cui i-aţi mulţumi pentru tot ceea ce sunteţi acuma? Atât ca om, cât şi ca muzician?

Alejandro Drago: Lista ar fi foarte lungă! În mod sigur părinţilor mei, care pe căi foarte nesistematice m-au încurajat să devin cine sunt. Poate ca tocmai acel tip de abordare informală a educaţiei a dus la rezultate bune în ceea ce mă priveste. Dar bunicul meu, din partea mamei, a jucat un rol important. Era o personalitate fascinantă, şi ar lua ore în şir să vorbesc despre el, dar m-a învăţat patru lucruri importante. Primul este să-mi leg şireturile, altul să învăţ să citesc ceasul, al treilea este să caut lucruri în dicţionar şi al patrulea este sa joc şah, o mare pasiune de-a mea dar pentru care nu am timp, din păcate. Cel mai important lucru este că mă încuraja enorm să fiu curios, m-a stimulat să devin o persoană foarte curioasă în ceea ce priveşte munca mea. Şi în muzică, bineînţeles, trebuie să-i fiu etern recunoscător lui Antonio Agri, primul violonist care, într-un fel, mi-a descoperit potenţialul şi a bătut-o la cap pe mama mea să mă ducă la lecţii de vioară. Şi apoi, bineînţeles, profesorii mei de vioară, în special profesorul meu din Argentina, Szimsia Bajour, un evreu polonez emigrat în Argentina, el însuşi student al lui Oistrakh. El m-a învăţat ce înseamnă adevarata calitate, disciplina şi angajament înseamna. Şi profesoara mea din Rusia, Marina Yashvili, care mi-a arătat o lume complet nouă a muzicii, ce înseamnă cu adevărat să evoluezi pe o scenă. Şi lista continua, bineînţeles.

Dana Tolan: Eu aş mulţumi, în primul rând, părinţilor mei care m-au susţinut întotdeauna şi m-au susţinut, în mod special, să intru pe drumul acesta, pe făgaşul muzicii. Apoi le-aş mulţumi profesorilor mei. În primul rând, primei mele profesoare de la Bistriţa, Dana Pop, urmând la Cluj, dl. Adrian Cardan, în Statele Unite, Veluşca Vasile a avut un aport extraordinar în formarea mea ca muzician.

Rep: cel mai mare vis al dumneavoastră este...

Alejandro Drago: Să devin sultan al Brunei-ului nu face parte din asta, nu? (n.r.- râde) Din punct de vedere artistic am câteva obiective, nu le-aş numi chiar vise deoarece obiectivele sunt mijloace către un sfârşit. Aşa ca obiectivele acestea intermediare ar fi: să cresc nivelul studioului meu de vioara de la universitate. Vreau să văd în fiecare zi oameni, studenţi în al caror viitor cred. Am nevoie de asta. Lucrez serios spre îndeplinirea acestui obiectiv, aşa că calitatea studenţilor mei s-a îmbunătăţit şi se va îmbunătăţi în continuare. Deoarece imi place să mă gândesc la studioul meu de vioara în termenii unui atelier renascentist, în care bătrânii arstişti ar trăi, ar munci împreună cu tinerii artişti, dar toţi sunt artişti şi toţi îşi împărtăşesc ştiinţa şi învaţă printr-un proces de schimbat informaţii mai mult decât prin sistematicul proces al predatului. Acesta este un scop important şi, la un anumit nivel, poate fi chiar un vis. În mod similar, încerc să creez o orchestră de cameră în oraşul în care locuiesc, cu suficienţi bani ca să-mi invit prietenii de cateva ori pe an să cânte muzică bună. Şi prin prieteni nu mă refer doar la buni prieteni, ci buni muzicieni care imi sunt prieteni, oameni cu care am o oarecare legătura spirituală. Cred că am reuşit să fac un prim pas în direcţia asta cu Orchestra de Camera Buffalo Commons, aprilie trecut. M-am simţit foarte bine făcând asta. Eram pe cale să începem spectacolul şi m-am uitat la acele fete, aveam povestiri cu fiecare dintre ei, ani de făcut muzică împreună, de suferit de foame în Rusia cu unii dintre ei, luptându-ne în atâtea căi diferite, şi erau toţi acolo! Era ca şi finalul filmului “Les uns et les autres” sau finalul filmului “Undergorund” de Kusturica, în care toate personajele erau prezente. Aşa că vreau să fac asta de mai multe ori, vreau să dau spectacole mai multe, şi să continui să fac ambele: atât muzică clasică cât şi ce am cântat în seara aceasta, şi să merg în locuri în care nu am mai fost şi unde exista mult potenţial. Glumeam despre Brunei dar, de fapt, am stabilit un contact în Brunei, aşa că s-ar putea să ajung şi pe acolo anul viitor. Sper că se va întâmpla asta. Dar în cele din urmă, după cum am spus, obiectivele sunt mijloace către un sfârşit şi sfârşitul înseamnă să-mi trăiesc viaţa în muzică, să fiu un cavaler merituos al acestui ordin al muzicii, să duc ceea ce fac la un nivel complet nou. Un nivel în care să pot sta la 96 de ani...ştiu că voi trăi doar până la 93, dar sper să ajung până la 96 (n.r.- râde)! Când eram copil, stiam exact la ce vârstă mâ voi căsători, la ce vârstă voi avea primul copil şi totul s-a întâmplat exact aşa, aşa că sunt încrezător că voi trăi până la 93 de ani, dar hai să îmi dau încă 3 ani. Imaginează-ţi că mă vezi la 96 de ani, înconjurat de fii, fiice, strănepoate, stră-strănepoate şi stră-stră-strănepoate şi o mie de studenţi, fiind în legătură cu toţi...cu ajutorul a ceva ce va veni probabil după internet, ceva gen de chip telepatic: te gândeşti la cineva şi eşti în legătură cu persoana respectivă...cu cei mai buni muzicieni ai lumii, şi încă mă mai gândesc la lucruri nebuneşti şi la noi căi de a face muzică mai bună şi realizând, înainte să părăsesc această lume, ca mi-am îmbogăţit viaţa şi am îmbogăţit viaţa unui număr de oameni prin muzică.

Rep: Şi visul tău?

Dana Tolan: După aşa o explicaţie nu mai am de completat nimic!

Rep: Să facem un exerciţiu de imaginaţie: isunteţi în primul rând, înSinagoga din Bistriţa, cu Piazzola alături. Ce i-ar spune Piazzola, spectatorului Alejandro Drago, despre artistului Alejandro Drago de pe scenă?

Alejandro Drago: (n.r.-râde) Ei bine, Piazzola a fost un om foarte dificil, a fost un geniu. Pe lângă un număr de remarci sarcastice şi amare pe care le-ar face oricum, ca şi faimosul comentariu: un cântăreţ a evoluat şi Piazzola a fost invitat şi a fost întrebat ce părere a avut despre acel cântăreţ. El a spus:” Ei bine, are o voce destul de măruntă, nu-i asa?...şi urătă!” Cred că ar fi apreciat energia pe care am adus-o pe scenă. Asta ar fi apreciat! Sunt sigur de asta. I-ar fi plăcut multe dintre tempo-urile nostre, i-ar fi plăcut flexibilitatea tempo-urilor noastre, un lucru incredibil de dificil de atins, i-ar fi plăcut energia noastră.

Rep: Tu, Dana, ce spui?

Dana Tolan: Eu nu l-am cunoscut pe Piazzola şi tot ce ştiu despre el e prin prisma lui Alejandro. Deci sunt de acord!

Rep: Vă mulţumesc mult! Mi-a făcut o mare plăcere să stau de vorbă cu voi. Nu numai că sunteţi mari muzicieni, dar sunteţi şi persoane foarte generoase...o combinaţie rară, aş putea spune.