De ce nu ne-am întoarce în grădini...?

Motto: Te-mbracă frumuseţea în sacra ei armură.

(V.Voiculescu, Sonet CCXXI)

Trupul florii în Simfonia grădinii 3 este „trupul” sufletului. Diafanul inflorescenţelor devine catharsis şi, în acelaşi timp, îngăduitor ton al reflecţiei. Grădina naturală ca înminunare, semn al ordinei, al familiarităţii, al comuniunii, coexistă cu grădina spiritului. Artista pare a spune, precum Abram L. Urban: Grădina mea cu flori este grădina mea cu gânduri şi vise. Grădina - cu închegările ei de lumină în tandre geometrii cromatice (floarea, ramul, iarba, trunchiul ) şi o discretă recuzită ordonatoare (aleea, ochiul de apă, poarta) - devine, în frazările de afectivitate ale artistei, grădina spirituală în care se revarsă amintirea, visul, aşteptarea, tăcerea, „sub povara soarelui”; ca să cităm numele unei picturi ce poate fi generic pentru întreaga expoziţie. Grădina Oniţei Mureşan intră într-o clepsidră a luminii, nu ca o ţîşnire a jarului culorilor, nu ca hohot (ca la Alexander Sergeev, bunăoară), ci mai mult ca surâs, ca o îmblânzire a culorilor, o netezire a lor, la modul tainic. Artista ne propune prim-planuri ale grădinii, enunţuri cromatice îmbietoare, fragmente de abundenţă vegetală, sub o hlamidă a unduirii, a simfonicului liniştii. Să ne amintim că exegeza lui Luchian vorbeşte despre cascada tăcută a florilor în opera artistului. Cu această stare de calm, de cordialitate, artista vine în întâmpinarea privitorului, tot mai dornic, într-o expoziţie, să nu aibă senzaţia de vid, de agonie, ci, mai degrabă acea încordare senină a sufletului despre care detalia George Călinescu în pagini dedicate „regimului veritabil al artei”. Astfel, Simfonia grădinii este timpul graţios al grădinii, o anume oră pe care artista o vrea mai aproape de privitor, venind, desigur, din timpul vibrărilor veşnice, recreându-se în chipuri noi de lumină, în „semnele verzi”, cum le numeşte Lucian Blaga. Picturile Oniţei Mureşan descriu mirabilul grădinii, sentimentul de înălţare, al azurului suitor, ritualul creşterii luminii dinspre devremele zilei spre amiaza ei, dinspre anotimpul verdelui crud spre cel al florii roditoare. Verbul plastic are vervă şi impetuozitate, poate chiar voluptatea potretistului florii, cu picături de graţie paradisiacă, căci, în nevăzutul ei, grădina artistei e şi una cu îngeri. Laudă grădinii cu îngeri, scria Ion Barbu, atras de foşnirea mătăsoasă a cântecului ce cuprinde axele astrale. Cântecul grădinii Oniţei Mureşan e cel al parcursului floral până la coagularea lui într-un auditiv cosmic; amplu precum simfoniile. În mizanscena plastică, această oră a grădinii ne cuprinde în energii de lumină, în armonii prelungi şi în tresăriri divine. Grădina e lucrarea omului şi mâna lui Dumnezeu. Floarea este exuberanţă, ca atribut al omului, dar şi ochi sacru. Simfonia grădinii e, din nou ofranda grădinii. Oniţa Mureşan a expus la Veroniki Art în Bucureşti sub acest generic, Ofranda grădinii, întregind, acum, ideea, într-un program estetic pe care îl intuim în preocupările artistei; pe când se vorbeşte, tot mai mult, de o dezordine estetică în arta plastică de azi.

Dacă arta este ceea ce artistul îi face pe alţii să vadă, după o reflecţie a lui Edgar Degas, atunci în expoziţia Oniţei Mureşan privitorul este făcut să vadă o vecernie a grădinii, prin culorile ei mereu sfinte şi neînvinse, în care orice contur e emoţia mărturisirii artistei: Aici sunt eu! Şi atunci, parafrazând, de ce nu ne-am întoarce în grădini?

prof.dr. Valentin Marica