„...cum Dumnezeu ne bate prin iubire!” (4)

Comportamentul de la Paris, unde adolescentul a fost liber, departe de părinţi, ducând o viaţă uşuratică, şi-a pus asupra vieţii viitorului domnitor Al. I Cuza o amprentă comportamentală definitivă. La Galaţi, ca tânăr ofiţer frecventează de zor cazinoul belgianului Charles Liebrecht, jocurile de noroc, petrecerile. Nici armata nu-i place. În lucrarea Luciei Borş „Doamna Elena Cuza”, apărută în 1940, aceasta scrie: „Cuceritor când voia, prietenos cu cei de aproape, lua parte la mai toate petrecerile, unele dintre ele scandaloase pentru cineva care ar ţine la bunul său nume, După obiceiul ce-şi formase încă la Paris, Al. I. Cuza îşi petrecea nopţile cu mulţi prieteni care-i speculau firea nepăsătoare, gata să le dea tot ce mai avea şi încă să le mai şi rămână dator. Pătimaş jucător de cărţi, îşi pierdu multe din proprietăţile lăsate de părinţi.”

Patronul cazinoului din Galaţi, Charles Liebrecht îl simpatizează pe risipitorul tânăr, îi face legătura cu tot felul de femei galante sau mai puţin galante, când e în criză de bani îl mai împrumută sau îi dă fără nădejdea returului, fiindcă tânărului nu-i ajung banii din soldă niciodată. Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosetti, din neamul boierilor Sturdza la 30 aprilie 1844 şi astfel îşi rezolvă practic toate problemele materiale. O face pur şi simplu balzcian: din temporară afecţiune şi pentru a-şi rezolva problemele materiale care-l agasau. Greu de crezut că un om cu un asemenea trecut se va transforma într-un stîlp de cămin. Elena era o fire introvertită, Alecu, soţul, un extravertit, care se simţea bine numai în anturaje numeroase. Timidă, fire retrasă, puţin sociabilă, obişnuită a trăi sub poala mamei, Elena Doamna îi scria: „Chiar dacă m-am căsătorit, mamă, eu nu voi înceta să te iubesc”. Neplăcându-i armata, având bani suficienţi, Cuza evadează din cadrul armatei pentru a fi în diferite funcţii: director în ministerul afacerilor dinăuntru, prezident de judecătorie la Covurlui, pârcălab de Galaţi. Aşa se face că Elena-Doamna e mai mult singură, soţul fiind pururi plecat de acasă, prins în evenimentele de la 1848, apoi în vâltoarea luptelor pentru Unire ori a feluritelor funcţii . Elena preapară dulceţuri, croşetează portofele gospodăreşte, căci în societatea Galaţiului de atunci era mare plictiseală. În scrisorile Elenei către părinţi, vedem mereu aceleaşi „respectuoase sărutări de mâini pe care vi le transmite soţul meu, care e foarte ocupat pentru a vă putea scrie câteva rânduri.” Greu să aduni de pe drumuri un om pentru care cuvântul „casă” vine de la caznă, nu de la căsnicie, liniştea căminului fiind o plictiseală încât îţi vine să te urci pe pereţi.