„...cum Dumnezeu ne bate prin iubire!” (3)

La Paris, cetate a ştiinţelor sau Sodomă şi Gomoră dacă doreşti, la vărsta de 15 ani, singur, fără a avea ochiul supraveghetor al părinţilor, cu obiceiuri boiereşti şi pofte multe, tânărul Alexandru, fiul boierului Ioan Cuza din Covurlui, se pierde uşor. Nu poate rezista ispitelor. Încearcă să urmeze medicina, dar la vederea primelor disecţii la morgă, i se face rău şi abandonează ideea. Se înscrie la Drept, dar nu reuşeşte să urmeze decât foarte puţin. Frecventează asiduu lumea uşoară, localurile medii sau sordide, fiindcă bani prea mulţi nu avea şi când îi avea, îi treceau printre degete ca nisipul.

Felul acesta de viaţă îi şubrezeşte sănătatea. Pentru început plămânii, iar mai târziu, continuând cu fervoare, şi inima. Părinţii, văzându-l în imposibilitatea de a face studii şi nemaiputându-i susţine pretenţiile pentru o viaţă fără orizont, îl receheamă acasă.

E drept că nici Alecsandri, nici alţi fii de boieri nu s-au ales cu ceva folositor prin capitala frâncilor, încât şi mai târziu, Eminescu făcea aceeaşi constatare, valabilă şi pentru viitorul domnitor Al. Cuza: „Ai noştri tineri la Paris învaţă / La gât cravatei cm să-i facă nodul...” Şi cam atât. Ei, acu-i acu! ce să facă? Studii, nu, bani prea puţini.... Ceea ce i-a dăruit Dumnezeu e chipul frumos. Cum femeile îl atrăgeau magnetic, se află în dilema lui Julien Sorel: ori în armată, ori altceva. Alege armata şi socoteşte că a fi militar i-ar fi ca o mănuşă. Soldă bunişoară, prestanţa mai ales a uniformei în faţa femeilor... Aşa se face că se înscrie în recent înfiinţata armată, la 15 septembrie 1837, în calitatea de cadet, yunker (ca un fiu de boiernaşi)