Cu cărţile pe faţă

Maxim Morariu
Domnul prof. dr. Vasile V. Filip e deja autorul a zece opere primite cu căldură de către critică[1]. Intitulat: Cu cărțile pe față, cel de-al unsprezecelea vine să confirme calitatea de fin mânuitor al condeiului al celui în cauză. Divers și gândit mai degrabă ca o antologie, decât ca un text omogen, el este împărțit în cinci secțiuni, după cum urmează: „Amintiri și evocări”, „Comentarii etnologice”, „Comentarii literare: poezia”, „Comentarii literare – proza” și „Comentatii culturale”, volumul îmbină autobiograficul cu critica literară, eseistica, ori cronica.
În cadrul celei dintâi dintre ele autorul alege ca, prin prisma amintirilor, să-i permită cititorului să-l cunoască mai de aproape. Își amintește prima zi de școală, își descrie cu atenție la detalii învățătoarea[2] și arată cum a ajuns în ipostaza cititorului:
„Înainte de-a fi cititor, am trecut prin faza de ascultător. Ascultător de porunci, de sfaturi, dar şi de lecturi părinteşti. Ascultător la figurat, dar şi la propriu. Iarna, prin anii ’60, chiar înainte de a avea în casă lumină electrică, se citea cu voce tare în familia noastră, cu vreo cinci membri. Lumina lămpii, coborâte pe masă, acoperea suficient doar pagina unui singur cititor. Care trebuia să devină puţin şi actor. Cel care a introdus „moda” a fost tata, cu admiraţia lui pentru Aventurile submarinului Dox, pentru vitejia fabuloasă a Novăceştilor (în relatarea versificată a lui Petre Dulfu), sau pentru miraculoasa renaştere din apă şi întuneric a lui Monte Cristo”. (p. 13).
Apoi vorbește despre vacanțe, debutul editorial, colaborarea cu reviste precum Echinox (p. 21-22), ori evocă chipul unor profesori care l-au marcat în mod pozitiv precum Gavril Scridon (p. 33-40). Toate aceste lucruri vin să aducă în atenție o personalitate complexă cu preocupări care au contribuit ulterior la devenirea scriitorului Vasile V. Filip.
Cea de-a doua secțiune e compusă din comentarii, constatări, evaluări și evocări cu relevanță pentru spațiul etnologic. Texte precum cele ale lui Menuț Maximinian (p. 47-50), ori ale lui Nicolae Iuga (p. 57-66), ori ale Veronicăi Oșorheian (p. 67-74) sunt aduse în discuție și analizate prin prisma relevanței lor pentru domeniul avut în vedere. În plus, filologul-etnograf face și câteva constatări interesante cu privire la relația dintre tradiție și timp, arătând că:
„Nu Tradiţia e copilul rebel al epocii, ci invers: noi, generaţia contemporană, cu deosebire cea a mileniului trei, suntem copiii rebeli ai Tradiţiei. Care rămâne o mamă discret iubitoare şi chiar hrănitoare (o Alma Mater, aşadar), căci continuă să ne trimită sevele sale prin vase şi rădăcini adânc îngropate, despre care noi credem a se fi uscat sau chiar a le fi tăiat în cea mai mare parte. Și le-am tăiat, într-adevăr, la nivelul manifestărilor ritual-folclorice vii, care s-au scurs treptat într-o memorie pasivă a oamenilor şi comunităţilor, care memorie – la rîndu-i – a trecut şi ea în arhive şi cărţi. Sau, în măsura în care aceasta avea valenţe spectaculare, a urcat pe scenele diverselor festivaluri, unde gradul de contrafacere creşte de la o zi la alta, pe măsură ce ne îndepărtăm de pânza freatică a tradiţiei; atât în cazul textelor (care, deşi „folclorice”, au devenit în marea lor majoritate „de autor”), cât şi al structurilor melodice sau coregrafice (cărora, în bună măsură, li se deturnează funcţionalitatea, spre un spectacular lipsit de context ceremonial sau originar-funcţional, deci devitalizat)”. (p. 43).
Interesant este și modul în care definește profesorul bistrițean folcloristul prin prisma vocației și a rostului său. Astfel, dânsul subliniază cu privire la acest aspect faptul că:
„Folcloristul, ca păzitor al folclorului, poate fi închipuit ca paznic a ceea ce se află înăuntru, aşadar – orientat cu faţa spre duşmanul dinafară, ca un grănicer pe frontieră: cu ochii şi cu puşca înspre înafară. Asta înseamnă că vreau ca ceea ce am să nu se mai schimbe. Duşmanul este în afară, schimbarea ameninţă de acolo”. (p. 47).
Urmează apoi constatări critice cu privire la autori precum David Dorian, profesorul Ilie Rad, Marian Danci, Ion Urcan, Aurel Rău, Doina Vamoș și alții. Cu toții sunt prezentați într-o manieră care reușește nu doar să stârnească interesul cititorului, ci și să-l determine să-și dorească să afle mai multe cu privire la viețile, operele și mesajul celor în cauză.
Antologie ce reunește texte valoroase și radiografiază cu precizie de-a dreptul chirurgicală peisajul cultural contemporan, lucrarea domnului profesor dr. Vasile V. Filip intitulată Cu cărţile pe faţă (Editura Charmides, Bistrița, 2024), se cere citită, analizată, discutată și reluată. Ea invită la cunoașterea inter-discplinară, introspecție și dialog. În același timp, stimulează apetitul pentru lectură și oferă avant-goute-ul pentru lecturi ulterioare, menite a hrăni deopotrivă intelectul și sufletul și a invita la descoperi adevărate valori într-o societate marcată, nu de puține ori, de forme de degringoladă axiologică.
 
[1] A se vedea, de exemplu: Voichița Stejerean, Vasile V. Filip, Popasuri și povești din Piemontul Călimanilor. Eposul unui sat de munte din Bistrița-Năsăud: Budacu de Sus, Editura Charmides, Bistrița, 2016; Vasile V. Filip, Menuţ Maximinian, Cultura tradiţională imaterială românească în Judeţul Bistriţa-Năsăud, vol. 2 – „Sărbătorile ciclului social şi calendaristic sau munci şi zile în ţinuturile Bistriţei şi Năsăudului,” Editura Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015; Vasile V. Filip, Între etnologie şi literatură (2009-2019: un deceniu de publicaţii culturale la Bistriţa şi în împrejurimi), Editura Limes, Cluj-Napoca, 2019.
[2] „Nu mi-a prea plăcut învăţătoarea, era o străină ce nici măcar tânără nu mi se părea (deşi era) şi avea o rochie în culori ţipătoare. Dar mi-a plăcut enorm abecedarul pe care l-am primit, cu poze ca dintr-o carte de poveşti. Ilustraţii realiste (aş zice azi), deloc schematizate, cu fetiţe în uniformă, cu bluziţă în pătrăţele albastre şi şorţuleţe albe, dacă se aflau la şcoală, şi cu cămăşi populare (ii), albe cu onament colorat pe mânecă („şire”, în grai local), dacă se aflau în vie sau în livadă, la culesul strugurilor sau al fructelor; cu rândunele şi iepuraşi, cu câini şi pisici „ca vii”, cu drumuri de pământ spre şcoli cu acoperiş roşu, aflate parcă la margine de pădure, cu mame blânde şi învăţătoare frumoase”. Vasile V. Filip Cu cărţile pe faţă, Editura Charmides, Bistrița, 2024, p. 11.
 

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5