Crăciunul de altădată

În copilăria generației mele, așteptarea Nașterii Domnului era marcată de frumusețe, emoție și taină. Cum electricitatea nu ajunsese încă în satele țării, ne lipsea atât iluminatul electric, cât și tehnologia informației. Toate aceste lipsuri, însă, nu constituiau o dramă. Stările noastre de fericire nu depindeau de nicio rețea externă căminelor în care viețuiam. De cum începea postul Crăciunului, colindele ne împodobeau ceasurile serii. Se întâmpla uneori să nu mai fie petrol în lampă, și nici în bidon, dar asta nu reușea să ne strice momentul. Cum focul duduia în sobă, îndepărtam rotița cea mică de la plită și flăcările ne luminau suficient încăperea. Mama torcea fuiorul, pentru pânza ce avea s-o țeasă până la primele semne ale primăverii, și colinda: „Hristos se naște / Domnul coboară / Îngerii cântă / Magii îl adoară / Păstorii aleargă / Ieslea o-nconjoară / Mari minuni se întâmplară.” Și mintea mea de copil îmbrăca în imagini, ingenios plăsmuite, toată povestea prinsă în versurile tulburătorului colind. Adormeam în fiecare seară în această atmosferă binecuvântată. Vocea mamei ne învăluia somnul ca o mantie de basm. Ca o minune. Cea a pruncului ce va salva lumea; pe noi toți, să nu ne rătăcim.

Ajunul Crăciunului era, pentru tot copilul, ziua cea mare. Mai întâi, ritualul îmbrăcării hăinuțelor noi, ce păreau îmbibate de mirosul Sărbătorii Sfinte. Cu toate că erau modeste, unele cusute chiar de mama la Singerul bunicii, erau noi, și fericirea de-a le îmbrăca era cât casa. Și așa înnoiți, cu traista în umăr, porneam la colindat. Din casă-n casă: „Deschide ușa, creștine, /Că venim din nou la tine...”; sau „ Astăzi s-a născut Hristos / Mesia, chip luminos / Lăudați și cântați / Și vă bucurați!” Inimile noastre fremătau de emoție, bucuria era de nedescris. Darurile, cu mireasmă de zi aleasă, umpleau încet-încet trăistuța: biscuiți, mere, nuci, colăcei, și, în câteva locuri, surprize ce ne întețeau bătăile inimii. La badea Leon, de pildă, ne aștepta miraculoasa bomboană de lapte, ce abia ne încăpea în gură de mare ce era – așa ni se părea atunci –, oferindu-ne deliciul suprem al zilei. Savoarea acelei bomboane, intensitatea ei, nu ar putea fi egalată de nicio ciocolată, de care noi, copiii, la acea vreme, nici măcar n-aveam idee că există. Și nu era doar savoare, era o lecție învățată intuitiv despre prețul incontestabil al lucrurilor rare, despre semnificația măsurii din ecuația vieții. Buba, fata învățătorului ce locuia la castel – cel al fostului grof –  ne răsfăța cu un cornet de bomboane acrișoare, pe care îl puneam în traistă pentru zilele ce aveau să vină. Da, știam să ne chivernisim darurile primite, să ne rezervăm o bucurie pentru viitorul ce bătea chiar de a doua zi la ușă.  Odată ziua colindului încheiată, luam dar cu dar și le așezam, pe categorii, într-un colțișor din credențul bucătăriei. Și din când în când, după ce operațiunea era dusă cu răbdare la capăt, aruncam o privire la neprețuitele daruri, la mica mea comoară. Seara, era rândul adulților să umple văzduhul de colinde. Ieșeam în curte și ascultam. Răsunau satele și cerul părea mai încărcat de stele, de îngeri și de vrajă. Iar neaua ce se așternea peste tot părea coborâtă chiar din poveste. În Ziua de Crăciun toată suflarea sătească se îndrepta spre biserică, unde ascultam cuminți sfânta liturghie, ca apoi să rămânem vrăjiți de „O, ce veste minunată!”, intonată cu mare evlavie de cei prezenți în biserică. Acasă, ne aștepta masa de Crăciun, căreia înfrânarea din timpul postului îi întețea la maximum savoarea. Bucatele gătite de mama, cu produse provenite din gospodăria proprie, aveau un gust pe care timpurile actuale îl mai resimt doar grație unei memorii afective.

 Acum, atât în perioada de dinainte, cât și din timpul Sărbătorilor Sfinte, ne petrecem serile în fața micului ecran, hipnotizați de știrile îngrozitoare transmise de peste tot din lume. Unii stăm la masă într-o nenorocită de crâșmă, sub un cer din care l-am alungat pe Dumnezeu, încercând să ne umplem golul lăuntric cu un pahar de tărie. Din case răzbat, eventual, manele sau muzică house ce-ți agresează auzul. O fi având, oare, bunica dreptate când îmi spunea că atunci când în fiecare casă se va afla o crâșmă și vor cânta ceterașii pieirea lumii nu va fi departe? La vremea aceea, profeția ei mi se părea greu de crezut, dar acum nimeni nu poate contesta prezența în cămin a unui bar, cu tării diverse, și a „ceterașilor” ce-ți cântă la o simplă apăsare de buton. Copiii zilelor noastre colindă tot mai rar, iar cei care o fac nu pot fi „fericiți” decât la vederea unei bancnote. Societatea de consum le-a otrăvit unora mult prea devreme sufletul, alungându-i din paradisul inocenței în cântecul de sirenă al publicității. În ziua de Crăciun, unii creștini ne îndreptăm, ca pe vremuri, spre biserică, să-l întâlnim pe Pruncul Sfânt, iar alții, spre barurile sătești, credincioși acelor demoni care ne dau târcoale.