Cititul ca terapie

Într-o zi aveam o stare de însingurare şi Prietenul meu, Dumnezeu, mi-a dat o idee: citeşte cîteva cuvinte din creaţiile unor autori pe care îi preţuieşti. Apoi a venit în mintea mea un gând: dacă tot mă aflu înconjurată de cărţi, o comunicare cu scrisul unor spirite mă va ajuta şi m-am îndreptat către bibliotecă.
Am procedat astfel: am deschis, la întâmplare, câteva cărţi şi am cules la calculator, în timp ce am citit, mici texte ivite sub ochii mei.
Iată lectura care m-a ajutat să îmi hrănesc spiritul şi să nu uit că suntem cu Dumnezeu:
- Din cartea: Vindecarea sufletului de frică şi suferinţă, (2002,) autor, Deepak Chopra:
„Mă voi ruga pentru a-mi aminti cine sunt.
Această rugăciune este pentru a te cunoaşte pe tine însuţi ca spirit.
Noi toţi purtăm numeroase măşti şi avem multe individualităţi. Sinele nostru suprem – spiritul, sufletul, esenţa – joacă rolul cel mai misterios. El vorbeşte în tăcere. [...]
Rugăciunea de astăzi cere să ţi se atragă atenţia, atunci când eşti tentat să uiţi realitatea sinelui adevărat.
Doamne şi Duhule Sfânt, astăzi am uitat cine sunt.
Aminteşte-mi.
Îngăduie-mi să aud vocea tăcerii.
Îngăduie-mi să văd ceea ce nu poate fi văzut
Îngăduie-mi să simt cea mai delicată atingere a Ta.
Ştiu că îmi eşti la fel de aproape ca şi respiraţia.
Aşa că, respiră în mine astăzi.
Amin.”
*
- Din cartea: Drumul către Isihie,(2001), autor N. Steinhardt:
„Şi icoanele pe sticlă, altă nemaipomenire, altă atât de nesofisticată magie! Ele, constată I. şi D. Dancu, «reprezintă astăzi, pentru conştiinţa contemporană, cel mai important document plastic, care reflectă lumea spirituală a ţăranului român din Ardeal, ca nişte doine sau colinde pictate.» Cât de exact le-a simţit simbolica şi le-a intuit puterea poetului Aurel Rău: «Albul şi roşul merg la verde/ să-l ţintească de moarte cu fierul de aur./ Roşul şi verdele merg la alb/ să se închine pe un fond de aur./ Aurul şi verdele şi roşul/ se înalţă prin albastru/ şi sus în albastru e o floarea-soarelui/ care varsă lacrimi negre./ Şi verdele şi roşul şi albul şi negrul (...) printr-un spaţiu fără timp, printr-un timp fără spaţiu,/ se – adună-n sobor la aur/ (într-o şură ţărănească ori boltă de cetate)/ şi fac Masa raiului/ şi ţin sfat de taină...»”.
*
- Din cartea: Opt zile pentru totdeauna, 1982, autor, Cornel Cotuţiu:
„E cimitirul de molizi, ţi-am mai spus de el. Aşa l-am numit noi. E dezolant precum îmi închipui că trebuie să fie cimitirul elefanţilor. Numai că văzând un cimitir al elefanţilor nu te gândeşti la oameni decât în măsura în care cugeţi despre tine, despre propria ta existenţă. În faţa acestuia, al molizilor, te excluzi pe tine, gândul îi cuprinde pe ceilalţi, pe toţi ceilalţi; nu te implică şi pe tine decât în măsura în care îţi defineşti o anumită atitudine. Mai întâi eşti îndreptăţit să te întrebi, cum m-am întrebat şi eu acolo: ce naiba vor fi vrut nişte oameni?! Şi de ce nu vor fi vrut mai mult?... Atâtea tulpini, atâtea schelete ale foştilor copaci, schelete rămase în picioare. Închipuie-ţi planeta asta cu oameni murind în picioare şi putrezind aşa şi rămânând apoi scheletele lor, în picioare, pretutindeni... Fiecare trunchi uscat, descojit, de-un sur-vânt, are în jur, la o înălţime de un metru o salbă de tăişuri de topor. Copaci sacrificaţi din pură gratuitate, pentru nenorocul lor de a se fi răzleţit de pădurea compactă. N-am dobândit vreun indiciu că cineva, adică cineva care are menirea şi puterea de a hotărî soarta unei păduri, a unui arbore, aşadar că acest cineva ar fi hotărât să fie măcar doborâţi şi lăsaţi ierbii şi pământului să-i înghită... Acolo, privind, ai senzaţia unei agonii lente. Şi îţi dai seama, de asemenea, că un răspuns nu are nici un rost.
Poza asta n-a făcut-o Ştef. Nici eu. Ştef chiar a fost surprins – aşa-mi scrie în scrisoare – când a găsit-o după developarea filmului. E absolut sigur că nu el a făcut-o. Şi mă întreabă dacă nu cumva eu.
Şi încă ceva. După primul contact cu priveliştea asta, abia după aceea deci, Ştef începu să folosească, pentru te miri ce, expresia: Dom’le, eşti sensibil ca un brad.”
*
- Din cartea Puterea minţii, 1998, autor, Glenn Bland:
„Timpul credinţei. În ciuda teoriilor unor şcoli de gândire, Dumnezeu există, binele şi răul există cu siguranţă, iar omul trebuie să înfrunte un destin spiritual nepieritor.
Sunt mai multe mărturii istorice pentru afirmaţiile de mai sus decât pentru orice aspect al istoriei. Cel care studiază cu obiectivitate arhivele va descoperi dovada copleşitoare a existenţei şi autorităţii divine.
Descoperind acest adevăr şi crezând în el, omul poate trăi o legătură spirituală cu Ziditorul său; acesta este singurul mod în care te poţi încrede pentru a confirma adevărul divin. Pătrunderea în dimensiunea spirituală a vieţii nu se poate realiza decât prin credinţă, nu prin orice lucru pe care îl faci – să fii cucernic, să faci acte de caritate sau fapte bune.
Credinţa este acea legătură permanentă a omului cu Dumnezeu.
Omul cu credinţă adevărată beneficiază de resurse nelimitate, pe care să le folosească la maxim în sprijinul practicilor sale spirituale, financiare, educaţionale şi recreative”.
*
- Din opera profesorului-scriitor Vasile Găurean:
„Nu ştiu dacă vei fi avut timp, iubite cititorule şi cititoare să priveşti un lan imens de floarea soarelui. E unul din cele mai fascinante spectacole ce se pot oferi. De cum a asfinţit soarele, toate plantele-şi întorc masivele inflorescenţe încet-încet spre răsărit şi aşteaptă. Aşteaptă zorile. De acolo va răsări mirele lumii fizice, iubitul lor: Soarele, Sfântul Soare, cum spuneau strămoşii. Când se iveşte de după coline, măreţ, solemn şi biruitor, câmpul întreg freamătă de fericire. Şi toată ziua, până spre apus, toate-l privesc fără a se mai interesa de altceva. Ce iubire unică şi extraordinară! Fără seamăn.
La fel este orientată pururi Biserica spre Soarele ei, Soarele Dreptăţii, al îndurărilor şi milostivirilor, Mântuitorul HRISTOS, Fiul şi Cuvântul Părintelui şi pentru fiecare creştin. Câtă linişte, încredere şi fericire este pentru ei a fi cu cerescul mire, Marele Împărat, spre deosebire de cei ce sunt orfani şi n-au tată ceresc. Pribegi, limitaţi la o lume ce li se pare pustie şi solitară, chiar fărăr sens. Să vărsăm o lacrimă pentru ei, pentru însingurarea lor...”
***
Exerciţiul acesta, de a citi mici fragmente din cărţi, este foarte folositor pentru că ajută la ancorarea spiritului nostru în spiritul universal.
Şi, apoi, câte conexiuni facem!
Când am deschis aceste cărţi, m-am simţit împreună sufleteşte cu aceşti oameni.
În tipul lecturii mi-au venit gânduri frumoase din care amintesc câteva:
- Pentru că în cartea lui N. Steinhardt, din care am citit azi, e un text a lui Aurel Rău, mi-am amintit ce dedicaţie caldă mi-a scris scriitorul octogenar pe cele 2 volume SPAŢIU şi TIMP, lansate pe 15 iulie 2011, la Bistriţa;
- Cartea Opt zile pentru totdeauna, 1982, autor, Cornel Cotuţiu mi-a amintit cum am primit dedicaţia de la autor, printr-o minune, pe data de 13 septembrie 2008, deşi am cartea în bibliotecă din anul 1984. Eminentul profesor-scriitor Cornel Cotuţiu a scris, în finalul dedicaţiei de pe cartea mea, menţiunea: „Bistriţa, 13 sept. 2008, adică Ziua Mucenicului Corneliu Sutaşul.”, deci, o coincidenţă de suflet;
- De la scriitorul Glenn Bland nu am uitat cuvintele: „Fiecare experienţă este un bun profesor. Eşti o persoană în evoluţie. Pe parcursul vieţii trăieşti în continuă schimbare şi maturizare, iar în acest proces înveţi din experienţă – lecţia vieţii. Împrejurările vieţii tale de astăzi vor trece în noile împrejurări de mâine. Împrejurările sunt în permanentă schimbare, sunt permanent instructive. Le vei considera dificile atâta vreme cât îngădui să fii condus de forţe exterioare. Conform unui principiu sănătos, trebuie să îţi urmezi chemarea sufletului.”
- Scrierile Domnului profesor Vasile Găurean sunt minunate şi ne îndeamnă pe toţi să Îl iubim pe Dumnezeu în primul rând. Dumnezeu este Tatăl nostru.