Cine adună lacrimile copiilor?

Treceam prin bulevardul Decebal în faţa unei staţii de autobuz, soarele dogoritor bătea în cap şi totuşi oamenii stăteau înafara refugiului protector, în stânga sau în dreapta, iar la mijloc pe banca de aşteptare era aşezată o familie de ţigani.

O fetiţă măruntă de vreo 2-3 ani plângea cu disperare, eliberând nişte lacrimi perfect rotunde, perluţe cu soare, transparente… scena era dominată de tatăl, un bărbat înalt, dar care tată nu e mare pentru copilul său mic? – şi urla la fetiţă cu o voce răguşită, dar răsunătoare, ba o mai şi înjura că o bagă undeva dacă nu tace odată… metode feroce pe scurtă durată… toţi din familie stăteau jos, numai micuţa striga amarul către lume, stând în picioare… nu spre familie… vorbea cu lumea întinsă despre suferinţă… omul enervat la culme se ridică şi face un pas ameninţător către pitica, care de spaimă se aşează forţată pe scaun, dar plângându-şi soarta de copil frustrat în continuare, de data asta cu ceva mai blând…

Mă uit la băieţaş care stătea liniştit pe bancă, la taică său, care şi-a găsit obiectul muncii înjurând şi ocărind din cale afară copila, şi la maică sa, care stătea netulburată pe bancă, nu-i păsa de cea mică nici de preţ de o privire, nu ştiu dacă era gravidă sau nu, dar lingea o îngheţată cu un zâmbet perfid, parcă zicea: na, ţi-ai găsit şi tu să nu asculţi de taică tău…

Fetiţa era într-un hal de murdărie de nedescris, ca de fapt şi ceilalţi membrii familiei… lacrimile erau singurele curate la ea şi poate sufletul spontan, încă nedeformat de tehnicile distorsionate ale familiilor sărace (că despre tehnicile contorsionate ale familiilor bogate, aici nu poate fi vorba).

Oare sărăcia se asociază întotdeauna şi cu mizeria? Poate fi sărăcia lucie, totuşi, curată? Aveam un impuls de a mângâia faţa inocenţei, acolo unde lacrimile căzute în corchini săpau o cărare curată în urma lor, dar simţeam aversiune faţă de mizerie… revolta mea era maximă, cum poţi tolera o stare atât de jalnică? … dacă aş fi poliţist aş amenda asemenea părinţi care nu respectă nici dreptul copiilor la curăţenie, igienă, murdăresc imaginea plină de candoare a unui copil de orice culoare.

Aş fi mângâiat pe micuţă ca tata să vadă că există şi alte metode de a linişti un copil, de a se impune ca părinte, aş fi atins-o cu afecţiune ca să evit cearta, observaţia, revolta expresă, că cine ştie dacă nu m-ar fi înjurat sau ameninţat şi pe mine ca să-mi văd de treaba mea! Dacă nu m-ar fi amendat el sau ei pe mine pentru ingerinţă în intimitatea familiei, care se scurgea printre dinţi, înjurături şi străzi deschise spre canale.

Şi totuşi de ce plângea cu atâta suferinţă fetiţa? ... că ea nu avea îngheţată?... i-a luat-o maică sa din mână? Dacă avea şi ea îngheţată nu aş crede că ar fi terminat-o înaintea mamei sale…

Am păşit mai departe fără s-o mângâi, fără să se oprească copila din plâns, fără să termine mama îngheţata… fără să-şi spele toţi părinţii copiii, măcar atât, de început…

apoi să-i şi iubească…

Aşa suntem crescuţi să nu ne băgăm în viaţa altora, să nu ne legăm de nimeni mai cu seamă de ţigani… călcam cu o nemulţumire întinsă în suflet… lacrimi mari, rotunde şi curate în urma mea, dar şi în faţa mea…

De atunci clădesc munţi de îngheţată doar pentru copiii frustraţi.