Chipul folcloric de altădată al satului Chiuza

,,Profesorul Nicolae Bot m-a făcut să înţeleg veşnicia vieţii de la ţară”

( Bindea Ioan )

Profesorul de română Ioan Bindea şi fiul său Florin încearcă a reconstitui ,,chipul” folcloric de altădată al satului Chiuza în lucrarea ,,A fost odată la...Chiuza”(Editura ,,Nova Didactica”, Bistriţa, 2009), prezentându-ne monografic datinile şi obiceiurile ,,de peste an”, puse în legătură directă cu sărbătorile religioase.

Într-o manieră poetică cei doi profesori redau chemarea străbunilor, a înaintaşilor care le cer să nu fie uitaţi. De aceea studiul celor doi nu este făcut ,,cu ochiul rece al cercetătorului ştiinţific, nici cu cel veşnic visător al făuritorilor de poveşti”, ci cu al celui care îşi iubeşte străbunii şi se simte obligat moral să descrie viaţa folclorică a satului de altădată, pe cale de dispariţie, pentru reconstituirea ei trebuind să se apeleze la martori, la informatorii care au mai practicat acele tradiţii, obiceiuri, credinţe sau le-au cunoscut de la părinţii şi bunicii lor.

Intenţia de a reface o lume spirituală cu obiceiurile şi tradiţiile ei poate fi sesizată chiar din titlul cărţii ,,A fost odată la...Chiuza”. De fapt suntem invitaţi să intrăm într-un basm a cărui acţiune are repere de desfăşurare bine stabilite ,,la...Chiuza”. ,,Basmul” folcloric începe cu o scurtă lecţie de istorie şi de geografie despre Chiuza. Localitatea a fost atestată în 1292, pe teritoriul ei se află posibile vestigii arheologice încă neexplorate, numirile sale toponimice sunt foarte interesante (Ţâlcu, Pământuri, Rogii, valea Rituria), altele amintesc de vechii proprietari (Grădina Curţii, Tabla Curţii), de activităţi de altădată (La Moara din Jos-este vorba de o moară de hârtie), altele sunt ieşite parcă ,,din poveştile lui Creangă” (Gura Belţii, Fântâna Rece).

Modalitatea folosită este una simplă: ,,Am să le urmăresc de-a lungul anului, obiceiurile şi tradiţiile lor, într-o ordine cronologică”.

Se începe cu datinile şi obiceiurile de Anul Nou printr-o secvenţă narativă care reconstituie parcă cinematografic atmosfera satului prilejuită de această sărbătoare. Multe obiceiuri şi-au pierdut conotaţia magică şi au devenit ,,doar o sursă de umor”, aşa cum sunt păpuşile din cârpă şi coceni de porumb puse pe la case, schimbatul porţilor, mascaţii, ciufurile. Sunt trecute în revistă obiceiurile: pluguşorul, steaua, ursarii, jocul ,,berii” ( amintit şi de preotul protopop onorar Ieronim Slăvoacă în ,,Istoria parochiei Ilva-Mare”, Bistriţa, 1906, p.41), obiceiul calendarului de ceapă, vergelul, obiceiul ,,palaznicului”, al ,,bărbatului care trebuie să intre primul în casă în ziua de Anul Nou şi să ureze La mulţi ani!” (Mihai Pop -,,Obiceiuri tradiţionale româneşti”, Bucureşti, 1976, p.46), colacul plugarului sau obiceiul ,,prinosului”. Un colac de la Crăciun se punea pe un colţ de masă pe nişte otavă şi rămânea acolo până în 1ianuarie, apoi era dat la vite şi pe urmă putea gusta din el şi gazda. Colacul simboliza sporirea fertilităţii, a bogăţiei, afirmă Ovidiu Bârlea.

Sunt descrise diversele obiceiuri legate de zilele săptămânii. Astfel lunea e propice începerii unui lucru nou, nu se mergea la peţit în această zi, marţea era interzis torsul fiindcă vine Marţolea, miercurea şi vinerea sun zile de post. Vinerea nu se torcea, nu se făcea în cuptor, deoarece arzi părul Maicii Domnului, nu se fierbeau haine. Sâmbăta se făcea în cuptor, este ziua nunţilor, duminica e zi de sărbătoare. Vremea din timpul unor sărbători devine o sursă pentru previziunile meteorologice.

Şirul sărbătorilor religioase este însoţit de datinile şi obiceiurile ocazionate de acestea. Interesant este scăldatul fetelor în produu, o gaură în gheaţa râului şi descântecul lor pentru a fi iubite de feciori. Lăsatul secului este ,,prefaţat” de spălatul vaselor cu leşie şi nisip pentru a înlătura mâncarea de dulce. Ca să se înăcrească borşul ,,este bine să tragi copiii de urechi”. Detaliat este prezentată legenda Babei Dochia. Cei patruzeci de sfinţi (9 martie) ,,dau cu ciocanele în pământ şi astfel toate seminţele găsite în pământ încolţesc şi răsar”. Celui care a lucrat de Alexii, i se va face o broască, o tumoare, care se vindecă dacă cel în cauză se freacă cu o mână de mort în locul cu pricina.

Tradiţiile conţin sfaturi practice. La mijlocul postului începe adunatul ouălor pentru Paşti. Ele se pun în cenuşă cu vârful în sus. De Bunavestire se zice că se dezleagă limba păsărilor şi a boilor. Floriile se sărbătoresc din timpul romanilor, în cinstea zeiţei Flora. Cine se naşte în săptămâna patimilor va avea mult de suferit în viaţă. De Paşti este bine să te speli pe faţă cu apa în care s-a pus un ou roşu şi bănuţi de argint pentru a fi sănătos şi bănos.

Autorii regretă dispariţia obiceiurilor legate de Paşti. Sacralitatea lor s-a diluat. Sângeorzul prilejuieşte vrăjile pentru ,,luatul laptelui”, ele fiind contracarate de descântecele de readus laptele la vaci. Obiceiul urzicatului este explicat astfel : ,,să mărească bărbaţilor şi femeilor puterile procreaţiei”(G. Frazer) Foca este o sărbătoare ,,pârlejoasă”. Se dau reţetele jântuielii, a balmoşului.

De Rusalii se unge uşa de la grajd cu leuştean pentru a împiedica furtul laptelui de la vaci. De Sânziene cucul ,,încetează să mai cânte”. Schimbarea la Faţă este prima sărbătoare de toamnă. De Cuvioasa Parascheva (14 octombrie) se lasă berbecii între oi, Sânmedrul este sărbătoarea slugilor.

Se enunţă concluzii: ,,sărbătorile de vară-toamnă sunt mult mai reduse ca număr ca şi complexitate decât cele de iarnă”.

Bine analizate sunt colinele, obiceiurile: steaua, viflaimul, capra etc. Au dispărut colindele de peţit, colinda ,,paharului”, a paharului-potir, ,,graalul”, ,,care fusese folosit de către Iisus la prima taină a împărtăşaniei”.

Se consemnează şi câteva variante ale ,,Mioriţei”. În unele apare şi Maica Domnului, probabil ,,măicuţa bătrână din varianta Alecsandri”: ,,Sunt doi-trei păcurărei/Maica Sfântă-i între ei”.

Melancolicii autori regretă mereu: ,,Astăzi, multe lucruri sunt de domeniul trecutului”. De aici şi responsabilitatea lor asumată: ,,Pentru a nu lăsa colbul uitării să se aşeze pentru totdeauna am căutat să le găsim, să le redăm ca mărturii pentru viitorime”.

Bine reprezentată în acest volum şi şezătoarea, ,,un balsam pentru supărările din timpul zilei”: ,,Cât îi lumea pe sub soare/Nu-i bine ca-n şezătoare;/Că sunt fete şi feciori/Şi mai uiţi de supărări”.

Feciorii ,,sfârâiţi” erau chemaţi la şezătoare fiind strigaţi prin horn sau prin baterea cu securea a tăietorului de lemne sau a pomilor. Şezătoarea avea jocurile ei specifice: ,,fântâna”, ,,purecele”, ,,răschiatul”, ,,baterea berbecilor”, ,,găina scurtă”, jocuri ale primelor iubiri, jocuri hazlii care stimulau pe feciorii mai timizi.

Obiceiul ,,Cămaşa ciumii” apare şi în această lucrare. L-a descris şi geologul Ion Lucian în volumul ,,Sărbătoarea păcurarilor din Parva” (Editura ,,Napoca Star”, Cluj-Napoca, 2008). La Ion Lucian, după ce trecea ciuma, cămaşa era băgată într-o scorbură de fag sau de brad şi nu mai era voie să te uiţi înapoi la ea fiindcă te înlemneşte, te paralizează.

Ne sunt furnizate multe informaţii despre horă, despre strigăturile care o însoţeau, despre clacă şi despre cununa grâului, despre care Mihai Pop precizează că aceasta ,,reprezintă puterea pământului de pe care s-a strâns recolta şi implică posibilitatea refertilizării magice a acestui pământ, pentru aceasta cununa trebuie purtat de o fecioară-reprezentând idealul de puritate-şi trebuie udată”.

Un alt prilej de întâlnire al sătenilor era desfăcatul porumbului. Un moment semnificativ din viaţa feciorilor era plecarea în armată sau ,,plecarea răgutelor”. Cel recrutat primea un alt statut, purta ,,ţâdula” după panglică, ca semn de ,,onoare”. Bunicul dinspre tată al lui Liviu Rebreanu, originar din Chiuza, Samoilă a fost prins cu arcanul la Beclean şi a oştit doisprezece ani.

Volumul conţine credinţe şi superstiţii referitoare la lucruri, la populaţia satului, la animale, la plante, despre medicină, despre starea vremii, despre interpretarea viselor. Încântător este descântecul pentru alesul untului, simpatic este obiceiul trecerii oilor peste un lanţ pentru ca ele să nu fie mâncate de lupi.

Partea finală a cărţii (,,De la inimă pentru inimă”) este o mică antologie de creaţii folclorice: colinde de război, de copii, cântece bătrâneşti, descântece. În balada ,,Ana Ardeleana” aflăm un soi de Zburător viclean care profită de nevinovăţia feminină. Răzbunarea soţului înşelat (,,Hora lui Toma”) este plină de sadism.

Autorii lucrării au ca repere ştiiţifice pe: Nicolae Bot, Mihai Pop, Ovidiu Bârlea, G. Frazer, Mircea Eliade etc.

Oricine ar vrea să îşi facă o imagine despre tradiţiile şi obiceiurile de altădată din Chiuza, va putea recurge la această lucrare ca la un veritabil ghid, în care explicaţiile sunt pertinente, prezentate într-o manieră accesibilă şi plăcută.