Ce rămâne domnule Cornel Cotuţiu?

Dan Popescu

La lansarea cărţii mele „În lacrima timpului, Brezoaiele şi Rodna”, la sediul ziarului nostru Răsunetul din Bistriţa, domnul Cornel Cotuţiu mi-a oferit ultima sa carte, romanul „Ce rămâne”, o lucrare emoţionant construită pe palierul unei iubiri spre imposibil, în arealul veşnicului nostru românism.
„Să trăieşti, adică nu să exişti, nu să vieţuieşti ca o pasăre sau ca o râmă, să trăieşti cu, adică să te împărtăşeşti de viaţa celuilalt şi el să se împărtăşească din viaţa ta, să simţi în fiecare clipă prezenţa lui în tine şi a ta în el, să asculţi freamătul tău odată cu al lui. Să te simţi perechea, să simţi că fluidul secret numit trăire străbate două făpturi devenite una şi că altfel nu se poate.” Iubirea dintre eroii romanului, Matteo şi Marta este abisală şi ne duce cumva la Cântarea Cântărilor, romancierul are subtilitatea să disece acest sentiment erotic de pe poziţia omului care se aruncă în valul fierbinte fără şovăire şi fără a-şi pune problema urmărilor, raţiunea aici devine palidă.
Marta moare moral, iar cel care moare moral şi pe urmă fizic, prin sinucidere, este Erich, transformat din Matteo. Oare de ce i-aţi omorât, domnule autor? O dragoste ideală, absolută, aici pe pământ nu există, un mic tribut de pete trebuie plătit pentru că este uman să fie, însă nu este uman să vrei să pleci trăgând şi pe altul după tine, mai ales că acel altul este iubirea iubirilor tale! Este un capriciu de percepţie sau o altfel de trăire?! Poate eroul nostru are trăirile lui şi se refugiază într-o trădare care nu există totuşi! Mă poartă gândul un pic la Anna Karenina, în versiune românească, însă Anna a plecat singură.
Reputatul scriitor ne oferă, alternativ cu iubirea celor doi, o semnificativă frescă a societăţii româneşti din ultima decadă a secolului 19, atunci când românii prefigurau marea Unire de la 1918! Domnul Cotuţiu vine cu o uşor obosită maliţie iar nuanţele sale psihologice îmbracă o bună subtilitate. Lectura scrierilor sale cere o anumită rigoare, observăm harul său de observator, ne proiectează într-o adevărată tensiune epică şi deseori trece graniţa spre eseu, cu o anumită autoironie, generozitate şi neastâmpăr, la dânsul am observat o constanţă a febrei scrisului.
Portretul Martei este deseori delicios, parcă pune pe cititor să se îndrăgostească de ea. „De multă vreme m-am fixat pe convingerea că sensibilitatea femeii e o stare, o calitate superioară celor a bărbaţilor. Femeile au un simţ al vieţii incomparabil mai nuanţat, mai profund, mai altceva decât alcool, drog, pumni, gloanţe, fuduleală politică”, ne spune undeva scriitorul. Sunt de acord, domnule Cotuţiu. Şi sunt şi mai de acord dacă o doamnă mi-ar spune, aşa cum incitant spuneţi, „Sunt a ta cât timp ai nevoie de mine, până hotărăşti tu”.
Alternanţa imaginilor de iubire în dor cu cele ale frământărilor social-politice din Ardeal, de la sfârşitul veacului 19 este utilă şi binevenită. Apar maiorul Şonţu, familia Mureşianu, emisarul Bibicescu, Griviţa, Plevna, cai, dar şi figuri care ne aduc arcuirea sprâncenelor, Potsa, Henter.
Admirabil surprinde domnul Cotuţiu Drapelul Românesc întruchipat în flori, muşcatele înseamnă roşu, că sunt roşii, crizantemele înseamnă galben, că sunt galbene, iar hortenziile certifică albastru, pentru că sunt albastre. Până la urmă, dragă domnule Cornel Cotuţiu, „Cât dor se adună într-o zi? Dar în două?” Dv. întrebaţi, dv. trebuie să ne şi răspundeţi!

Comentarii

17/07/15 12:34

"Ecoul", Bistriţa, Anul I, nr. 26, 10 august 1968, pp. 1-2.

"Noroc bun, mineri!"

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5