Ce este Răscumpărarea?

Răscumpărarea înseamnă felul cum omul se ridică prin Hristos în înaintarea sa spre reânnoire şi sfinţenie. Ea este actul fundamental al întregii opere mântuitoare a lui Iisus Hristos în lume. Îmbracă un aspect de jertfă, adică este orientată spre Dumnezeu, jertfa fără prihană fiind preţ de răscumpărare, orientată însă şi spre om, ca ridicare a pedepsei pentru păcat, dar îmbracă şi aspectul ontologic, adică perfecţionarea internă a firii omeneşti prin jertfa lui Hristos. Răscumpărarea, sau împăcarea omului cu Dumnezeu, prin jertfa lui Iisus, constituie mântuirea obiectivă, mântuirea subiectivă fiind îndreptarea sau sfinţirea omului, care are loc, pentru orice creştin, prin harul divin, credinţă şi fapte bune.
Pentru ca Dumnezeu să ierte păcatul omului trebuie ca omul să se predea complet Lui. Suferinţa constituie singura putere care poate fi opusă păcatului din interior, pentru că el, păcatul, este o realitate spirituală produsă de libertatea omului şi numai prin această libertate poate fi învins. Suferinţa neutralizează o mare parte a egoismului şi constituie, tocmai de aceea, drumul spre comuniunea cu Dumnezeu. Nu trebuie doar o suferinţă de restrângere a poftelor trupului şi spiritului, pentru că nu ajunge, ci trebuie o suferinţă extrem de mare, pozitivă, ca un mijloc de ispăşire şi refacere a propriei fiinţe. În suferinţă trebuie să avem regretul pentru păcat şi cu cât egoismul din fiecare dintre noi este mai mare, cu atât şi suferinţa ca regret, este mai mare. Înainte de renaşterea prin credinţă, omul traversa o stare anormală, în el subiectul încă nu s-a născut, acel subiect al comuniunii-este o stare de opoziţie în mod conştient faţă de Dumnezeu. Omul este în stare de răutate şi perversiune iar egoismul său este foarte pronunţat. Făcând împotrivire faţă de Dumnezeu, omul face păcat, el nu iubeşte nici pe Dumnezeu nici pe semenii săi, însă se iubeşte pe el însuşi, dar acest fel de iubire este falsă şi egoistă, plină de mândrie. Acest egoism singuratec se împotriveşte legilor ultime ale realităţii, iar pentru existenţă este o pacoste. Pentru că omul păcătos a ieşit din comuniunea cu subiectul dumnezeiesc, urmările sunt foarte grave. Iniţiativa restabilirii comuniunii trebuie să pornească de la Dumnezeu pentru că omul păcătos nu are putere spirituală şi astfel Dumnezeu vine în maximă apropiere faţă de om, care la rândul lui să fie conştient de marea sa vină prin nesocotirea legii comuniunii.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a însemnat o reprezentare a oamenilor pentru a înlătura un conflict juridic al lor cu Dumnezeu, însă a constituit începutul comuniunii cu oamenii, a fost o manifestare absolută a iubirii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a însemnat îndumnezeirea firii omeneşti asumate, restabilind în oameni chipul lui Dumnezeu. Firea omenească a lui Hristos este nouă de la bun început pentru că este a ipostasului divin, nu ca a lui Adam care este prin creaţie.
Mântuirea omului înseamnă ridicarea acestuia de la simpla lui stare de subiect la starea de subiect al dragostei dumnezeieşti. Prin dragoste afirmăm pe cel pe care-l iubim ca subiect liber ca şi noi şi nu-l considerăm simplu obiect, atunci şi el ne afirmă pe noi tot ca subiect liber. Dragostea cu adevărat îl face pe om liber şi deplin. Frica, invidia, egoismul constituie nişte forţe care limitează libertatea şi smerenia omului.
Îndreptarea omului este un început de viaţă morală nouă prin credinţă şi fapte bune grevate pe iubire. Omul nu poate să se mântuiască numai prin puterile sale, dacă ar fi aşa, atunci opera de răscumpărare a Mântuitorului n-ar mai avea caracter supranatural. Omul trebuie să înainteze pe calea binelui pentru că astfel înaintează spre Dumnezeu, iar binele nu are hotar, pentru că nici Dumnezeu nu are hotar.