Ce bun e peştele! Dar nu otrăvit!

Într-un glas spuneau nutriţioniştii până mai deunăzi să mâncăm peşte: de două-trei ori pe săptămână ! Şi ne asigurau cât de multe sunt avantajele consumului regulat al vieţuitoarelor din râuri, mări şi oceane: săruri de iod, seleniu, fier, vitaminele A şi D, proteine nobile cu toţi aminoacizii şi mai ales acei de faimă acizi graşi, cu lanţ lung – Omega 3 şi 5, protectori ai retinei, ai cordului, fluidifianţi ai sângelui, şi coborâtori ai indicilor de colesterol, prevenitori ai ai afecţiunilor degenerative care fac prăpădenie: Alzheimer, Parkinson. Habar n-am pentru ce se scriu cu majuscule, spre deosebire de alte maladii! Pentru că nenorocesc aşa straşnic bietele fiinţe umane?

Toate cele enumerate adevărate sunt, dar cu o condiţie, care nu e deloc minoră: să fie crescuţi peştii normal, să fie conservaţi şi transportaţi în condiţii bune . Ba şi clientul trebuie să se grăbească spre casă şi dacă i se dezgheaţă produsul pe drum, să nu-l mai recongeleze, fiindcă atunci nu mai vorbim de valoare nutritivă. Asupra acestor lucruri atrage atenţia un articol din publicaţia italiană “L’Espresso”, care se bazează şi pe rapoartele “Food and Agricolture Organization”, ce atrage atenţia la fraudele îngrijorătoare din acest sector de alimentaţie.

Cererea sporită a făcut să nu mai fie suficient peştele din mări şi oceane. Cât vor fi de mari oceanele şi mările, peştele nu e o resursă nelimitată. Abia 40% din peştele consumat (110 milioane de tone pe an şi 17 kg/persoană) provine din mări şi oceane, restul fiind numai din crescătorii. Somonii şi păstrăvii de pildă sunt peste 80% doar din crescătorii. 65% din producţia de peşte provine din Orientul Îndepărtat, unde există crescătorii gigantice în plin mediu acvamarin. Peştele tailandez şi în general asiatic a devenit o prezenţă frecventă în magazine şi pe mesele românilor, fără a se intui însă gravele pericole ce planează asupră-ne, ca o sabie a lui Damocles, fiindcă ceea ce contează e cu ce se hrănesc peştii, cum sunt păstraţi şi cum sunt transportaţi până ajung pe mesele noastre.

Peştii crecuţi în sisteme de acvacultură (cuşti gigantice, ţinute în mări şi oceane) asigură o productivitate mare, dar dacă sunt hrăniţi pentru a creşte cât mai rapid, cu hormoni, antibiotice, nitrofurani, sunt otravă pentru consumatori. “Organizaţia pentru Alimente şi Agroculură” atrage atenţia asupra unor fraude alimentare foarte grave. Pentru a păstra-de pildă culoarea racilor, sunt folosiţi aditivi ce previn înnegrirea, dar care îmbolnăvesc pe consumatori. Tonul tratat cu monoxid de carbon îl ţine aparent proaspăt în culoarea lui roz, păstrăvii sunt ţinuţi proaspeţi uneori cu dezinfectantul numit verde-malahit, iar alteori se folosesc antibiotice de tipul cloramenfenicolului sau nitrofurani (mai cunoscut cititorilor, din această clasă este antidiareicul furazolidon).,Sushi are un parazit care provoacă diaree, vomă şi greaţă, doar că prin congelare acesta moare. Un peşte ca omniprezentul pangassius, pescuit în Delta Mekongului (Vietnamul de Sud), este extrem de sărac în aminoacizi şi substanţe nutritive, mai mult având apă şi acizi saturaţi, care fac chiar rău inimii (citează ziarul “L’Espresso”, nu noi).

Atunci, cititorul poate întreba: de unde ştim care e peştele de crescătorie şi cel oceanic? Carnea celui oceanic e mai tare şi are un iz de alge, pe când cel de crescătoriie o are mai moale, mai fragedă, spun specialiştii nutriţionişti. Ca şi la fructe, legume şi alte cele, începem a preţui produsele piscicole româneşti, unde, sperăm că încă metodele de intoxicare în loc de alimentare, nu au ajuns atât de perverse din pricina goanei sălbatice după profitul cu orice preţ.