Cărţi şi contexte critice

        Scriitorul Menuţ Maximinian mi-a făcut cadou cartea sa „Cărţi şi contexte critice”, apărută în anul 2017 la Editura „Tribuna” din Cluj-Napoca, despre care vă voi spune câteva impresii.

        În limbajul scriitorului se organizează un raport social şi se eliberează o anumită stare sufletească proprie, limba se manifestă într-un anumit mod unde avem un puternic filon de viaţă, iar stilul unui scriitor este expresia unei individualităţi, este întrebuinţarea individuală a limbii, vedem aici caracterul oarecum natural al stilului. Expresia artistică este bine organizată de Menuţ, limbajul său este liniştit, echilibrat, la ceas de seară, autorul comunică limpede, o face pentru cititorii săi, însă o face şi pentru el însuşi, eliberând o anumită stare sufletească proprie, el posedă o anumită disciplină mentală, condiţie esenţială a comunicării verbale, avem o disciplină a cuvântului strâns legată de disciplina gândirii şi nu întâmplător organizează figura de stil fără a abuza de ea.

        Este greu şi pretenţios să faci critică literară, cel care o face trebuie să posede o puternică formaţie intelectuală, criticul literar trebuie să pună în valoare mai întâi textul literar din speţă şi pe urmă, implicit şi indirect, pe sine însuşi, să fim foarte atenţi la desfăşurarea propriului nostru orgoliu.. Eugen Simion numea critica literară ca un „exerciţiu de admiraţie, cine nu ştie să admire, nu are ce căuta în critica literară.” Menuţ remarcă corect, „Un rol important îl are criticul care aşează lucrurile la locul lor, făcând ordine în ograda literaturii...Critica literară nu poate fi un experiment de laborator, cu rezultate fixe. E montată, e structurată şi pe profilul criticului, fiecar având propria metodă de comentariu dincolo de schema pe care o aplică...Critica este un gen literar, iar criticul un scriitor cu propriile viziuni.”

        Cartea trebuie să formeze o realitate transcendentă, iar biografiile trebuie scoase din cărţi şi din documente, nu din experienţa directă. Esteticienii afirmă că momentul prim al criticii constă într-o reacţie de consimţire ori de neconsimţire în opera artistică. Când spui da sau nu, aceasta este critica în substanţa ei. Subiectivitatea este inclusă, pentru că este vorba de o mişcare simplă a subiectului, dar subiectivitatea nu se confundă cu sentinţa arbitrară, criticul este subiectiv, dar nu fixat în subiectul lui, el se află în legătură permanentă cu alte subiecte şi tocmai aceasta constituie obiectivitatea criticii. Criticul literar recepţionează de la opera respectivă impresii de gust şi o gamă întreagă de reprezentări, unele mai concrete, altele mai abstracte, cu privire la opera literară ca obiect independent de subiectul estetic.

        Menuţ face critică literară trecând prin biografia internă şi externă a celui luat în vizor, fixează momentul istoric, politic şi literar, arată, pe cât posibil, influenţele literare sau doar sincronităţile, descrie lucrarea respectivă cu unele citate, consemnează idei generale şi estetice, fonetismul liric, versificaţia, universul poetic, avem un întreg sistem obiectiv al recepţiei.

        De ce face acestea criticul, pentru că rostul lui, al criticului, este de a stabili valori, adică să recunoască organizaţii, structuri, sensuri şi forme.

        Menuţ Maximinian aduce în scenă o invazie de scriitori, din lipsă de spaţiu mă opresc doar la câţiva, Ioan Groşan cu „Paraşutistul” său, unde „ne întâlnim cu povestea a patru veterani de război care, pe o terasă din Timişoara, vorbesc despre paraşute şi coborârea din cer”, Horia Gârbea, cu cărţile lui pentru copii, în frunte cu Făt-Frumos din Lună, Ioan V. Moldovan, cu al său „Japonezu”, procuror abil şi imprevizibil, Ileana Vieru cu a sa destăinuire, „Să respir lângă tâmpla ta”, Icu Crăciun cu „Pantofii” săi, Constantin Cubleşan cu „Poezia, mereu poezia”, Pavel Dan, propulsat de Aurel Podaru acolo sus alături de Rebreanu, Cornel Cotuţiu, cu „Certitudine numele tău este Saeculum”, Vasile Vidican, cu Rebreanu din „Cuibul visurilor” din Maieru, Cleopatra Lorinţiu prin „oglinda rădăcinilor”, Daniel Săuca şi Jurnalele sale, Grigore Leşe, „doctor în muzică”, părintele profesor Stelian Tofană, cu „Evanghelia lui Iisus-misiunea cuvântului” şi mulţi, mulţi alţi scriitori bine ancoraţi pe scena literară.

        În istoria literară scriitorii sunt mai puţin importanţi în sine, mai important este sistemul epic care se poate înălţa pe baza lor. Menuţ  abordează cu o anumită eleganţă calmă acest gen literar pretenţios, critica şi istoria literară, aflate nu la îndemâna oricui.

        Un critic bine format trebuie să împiedice proliferarea literaturii epigonice, din umbra marilor scriitori înaintaşi, să se disocieze de false emoţii spirituale, de limba artificială şi de lipsa de gust. Criticul literar scrutează cu atenţie opera respectivă, o aşează în categoria care i se potriveşte, îi stabileşte filaţiunea, îi face o radiografie internă, face liste de cuvinte şi de imagini, apoi analiza este redactată sintetic pentru a putea să lucreze asupra imaginaţiei folosind sugestia. Critica are valoare dacă este integral documentată şi nu se pierde în fantezie şi astfel are apectele creaţiei cu aceste mijloace ale analizei pozitive, aşa cum o face Menuţ Maximinian.

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5