Când plângea Stalin?

Nu oricine plânge des. Femeile mai des, bărbații mai rar, deşi unii sunt mai impresionabili. Uneori, când citeam cărți deosebite (”Spartacus” a lui Giovanni Giovagnioli de ex.), eram fascinat până la lacrimi. Caragiale nu se sfia să o plângă când era emoționat şi spunea: ”Domnule, eu sunt un om sentimental!”) Cei ce stau în preajma muribunzilor: medicii, preoții, au o tărie mai aparte. Se mai spune şi despre oamenii răi la suflet că nu plâng cu una cu două.

Cei care au stat în preajma lui Stalin şi care şi-au scris amintirile , respectiv mama lui Iosif Vissarionovici, mareşalul Gh. Jukov, fiul lui Lavrenti Beria, dovedesc faptul că era un om ce-şi justifica numele: Oțel. Era de oțel în a face răul, crud, neînduplecat. Știm că şi-a trimis şi socrii la moarte, între alte zeci de milioane. Și totuşi, a plâns şi Stalin de două ori- spune fiul lui Lavrenti Beria- om foarte informat.

Prima dată a plâns Marele cârmaci când a aflat de extraordinarul eroism al ostaşilor sovietici în crâncena încleştare de la Stalingrad. Milioane de oameni au pierit acolo. În Germania se făceau glume negre de tipul: ”Trupele noastre au mai cucerit o bucătărie.” E lucru cert că Stalingradul a fost locul celei mai grozave bătălii din istorie.

A doua oară a plâns... înainte de Ziua Victoriei. Simțea din plin...marile sale merite. Trebuia la marea paradă să apară pe un cal alb, dar calul s-a dovedit cam nărăvaş şi s-a temut să nu ia vreo trântă şi să se facă de toată minunea, astfel că cel care a încălecat calul alb a fost mareşalul Gheorghe Jukov, al cărui geniu militar a întors soarta fronturilor din câmpiile ruse.