Camelia Burghele: Dacă vocea etnologilor şi antropologilor ar fi mai bine auzită nu am avea atât de multe sate în care arhitectura este alterată

Rep.: - Ați descusut viaţa satului din Ținutul Sălajului. De unde până unde această dragoste pentru oameni, pentru tradiţii?

Camelia Burghele: - Foarte rar sunt invitată să vorbesc despre mine şi despre destinul meu în această meserie şi mult mai des vorbesc despre destinul celor care îmbogăţesc destinul acelei nemaipomenite, fabuloase, inefabile poveşti despre care spuneai atât de frumos. Femeile cu care lucrez – pentru că lucrez mai ales cu femei, ele sunt mult mai deschise spre poveste decât bărbaţii – şi cu care vorbesc, din satele Sălajului, pe care le numesc atât de frumos babe, pentru că ele nu se supără niciodată, altfel spus, meseria mea este să spun povestea babelor mele şi nu povestea mea. Sunt într-adevăr etnolog, încerc să mă specializez, de fapt,  în antropologie culturală, adică într-o deschidere chiar mai mare decât atât şi sunt absolventă a unei secţii de etnologie. Pe vremea aceea s-a făcut într-adevăr etnologie la Cluj. Mi-am ales această meserie, aşa, foarte banal spus, pentru că sunt o fată de la ţară, până la urmă, am fost născută la ţară şi iubesc foarte mult satul sălăjean. Şi, pentru că am înţeles foarte repede – sunt o fată deşteaptă, dincolo de orice – că satele sălăjene sunt cu adevărat mană cerească pentru un etnograf, mai ales pentru un etnograf de teren. De ce spun acest lucru? Satele Sălajului sunt mai departe de căile principale, de mari întreprinderi, de mari investiţii, de mari oraşe, de mari rute comerciale şi atunci şi-au putut păstra foarte bine acel aspect de sat tradiţional, pe care noi, etnografii mileniului III, îl căutăm cu disperare şi nu-l mai găsim pentru că satul s-a urbanizat şi s-a modernizat atât de mult în ultimele două decenii încât ne este greu să mai găsim autenticul, iar satele mele din Sălaj îmi oferă din plin această variantă a satului foarte apropiat de satul tradiţional. Şi, pentru că am înţeles foarte repede acest lucru, am continuat acest drum şi bat la pas satele Sălajului pentru că asta este meseria mea. Nu cred că este sat în Sălaj în care să nu fi fost, vorbesc cu oamenii mai în vârstă şi recuperez cât se poate de mult din ceea ce-şi amintesc ei din tinereţe.

Rep.: - Sunt foarte curioasă să aflu cum e agenda dumneavoastră, cum e programul. Dumneavoastră aflaţi despre o anumită persoană cum că ar fi o bună cunoscătoare sau e un înţelept al satului de la care sunteţi convinsă că veţi afla nişte lucruri inedite sau, pur şi simplu, bateţi la porţile necunoscutului pentru a-l cunoaşte.

Camelia Burghele: - Să ştiţi că de cele mai multe ori e a doua variantă, deşi mi-ar conveni foarte mult să mi se spună, să mi se sugereze nişte căi care să-mi simplifice foarte mult munca. Dar nu, de cele mai multe ori fac un soi de cercetare în orb, ca să spun aşa, pur şi simplu bat satul dintr-un capăt în celălalt şi năvălesc pur şi simplu peste femeile pe care le văd la poartă, le cer permisiunea să vorbesc cu ele. Uneori prinde acest truc, alteori nu prinde, deşi eşecul este, de multe ori, pe primul loc. Dar asta nu mă descurajează niciodată, pentru că alteori îmi e dat să vorbesc cu femei lucruri atât de interesante, atât de fabuloase încât se şterge imediat expresia eşecului. Aşadar, vorbesc cu oamenii pe care-i întâlnesc pur şi simplu, cu oamenii care-mi ies în cale, sigur că, unei mă duc unde îmi este recomandat. Dar, atunci când îţi este recomandat un subiect în sat, un informator cum îi spunem noi, un interlocutor din sat, de obicei, el este şcolit. El are un discurs pregătit pentru etnograful care vine de la oraş, ori mie îmi place să vorbesc cu oameni care nu sunt deloc pregătiţi şi nu au deloc un discurs distorsionat, ci sunt acei martori zero, cum îi numesc eu, adică sunt oamenii care au participat ei înşişi la acele obiceiuri, tradiţii, ritualuri, ceremonialuri pe care eu le caut. Eu îi numesc pe aceşti oameni „martori zero” şi ei sunt tot mai rari pentru că, de cele mai multe ori în teren vorbim cu alţi oameni care povestesc că mama mea, bunica mea îmi spunea că... De exemplu, la noi, în Sălaj, şi în multe sate din Ardeal, exista un ritual care se numea „Cămaşa ciumii”. Atunci când o boală gravă, cum este de exemplu ciuma, venea peste un sat şi oamenii mureau pe rând şi le mureau animalele, se făcea o cămaşă pentru ciumă. E un întreg ritual. Nouă femei se întâlneau şi într-o singură noapte ţeseau pânza, croiau cămaşa, făceau o cămaşă pentru ciumă, o duceau undeva la marginea satului în aşa fel încât când ciuma trece pe acolo să-şi îmbrace acea cămaşă şi, fericită că a primit ceva, să părăsească satul şi astfel să elibereze satul de ciumă. Imaginaţi-vă că eu încă acum mai găsesc în Sălaj femei care au asistat ele şi au văzut cu ochii lor un astfel de ritual al cămăşii ciumei. Mi se pare absolut fabulos că, într-un moment când copiii noştri trăiesc aproape în lumea virtuală, într-o lume atât de digitalizată ca a noastră, eu, ca ţară, să mai găsesc încă o participantă la ritualul „Cămaşa ciumii”. Este ceva absolut nemaipomenit. Cred că este visul oricărui etnograf de teren. Mi se pare ceva absolut fascinant şi de aceea meseria noastră se numeşte, mai nou, etnografie de urgenţă. Pentru că este o extremă urgenţă să interogăm, să filmăm, să arhivăm toate informaţiile de la aceşti martori zero pe care peste un deceniu-două îi vom pierde absolut total. E regretabil ceea ce spun, dar este crudul adevăr.

Rep.: - Există încă oameni suficienţi pentru a face faţă acestei viteze, pentru că ştim foarte bine că, atunci când e grabă, graba strică treaba.

Camelia Burghele: - Există încă oameni suficienţi, dar, din păcate, nu există etnografi suficienţi care să îi interogheze pe toţi aceşti martori zero, pentru că, din păcate, această meserie de etnograf nu este o meserie foarte bănoasă, foarte ofertantă şi foarte atractivă pentru generaţia tânără. Suntem noi, o generaţie de etnografi, care am trecut deja de prima tinereţe, care încă mai batem satele cu cizme de cauciuc în picioare şi stăm de vorbă la poartă cu oamenii în vârstă ai satului. Din păcate, nu este o meserie foarte atractivă, dar oameni încă am mai găsi. Tot vorbim despre satele îmbătrânite ale României. Păi, acolo trebuie să mergem, acolo este seva. Meseria noastră nu este o meserie de birou, nu este o meserie pe care s-o faci în oraş, e o meserie eminamente rurală. Acolo este seva, acolo este adevărul, acolo este autenticul acela pe care-l căutăm şi pe care-l găsim tot mai greu, pentru că sunt tot mai multe piedici în calea etnografului de teren. Imaginaţi-vă că una dintre ultimele piedici de care nu ştim cum să mai scăpăm acum este faptul că, acei informatori ai noştri, oricât ar fi de rurali şi de patriarhali, au televizor, iar la televizor, urmăresc tot feluri de posturi în care află o mulţime de lucruri despre folclor şi despre etnografie care-i contaminează şi atunci când noi mergem la ei ne livrează un produs pe care, de fapt, ei l-au aflat de la televizor dar cred că astfel ar putea să fie pe placul nostru şi atunci colportează tot feluri de lucruri şi nu ne spun exact acel autentic pentru care noi am bătut drumul până la ei. Sigur, nu este vina lor, este vina contextului cultural în care trăim.

Rep.: - Într-adevăr, un context care, iată, aduce evoluţie în tot ceea ce înseamnă această lume a trecutului, dar, totuşi, vorbim şi despre acel context în care am trăit o perioadă în care a trebuit să stăm închişi în case. Ce a făcut etnograful din sufletul dumneavoastră în acei ani?

Camelia Burghele: - Vă gândiţi la pandemie, nu, pentru că şi în perioada comunismului am făcut teren cu foarte multă grijă, nu am putut să-i întrebăm orice pe acei oameni. Şi atunci a fost un gol imens într-un domeniu în care eu ulterior m-am specializat, în domeniul magiei. Nu puteai să vorbeşti foarte mult în perioada comunistă despre magie. Ar fi contrazis toate conceptele. Nici astăzi nu acceptă multă lume. Şi atunci, tocmai pentru că a fost un gol de cercetare atunci, după ce am terminat facultatea, eu m-am specializat în acest domeniu al spiritualităţii populare care este foarte bine circumscris unei magii carmice şi, oricât de ciudat ar fi şi oricât de mult voi stârni zâmbete, să ştiţi că eu am doctorat în magie, sunt doctor în magie tradiţională. Acesta a fost subiectul meu de studiu. Am asistat imediat după aceea la o deschidere imensă către magie care mi-a oferit nişte subiecte şi nişte satisfacţii absolut nemaipomenite. Revenind la întrebarea dumneavoastră,  să nu vă imaginaţi că în pandemie n-am făcut teren. Ba da, am făcut teren şi am şi publicat nişte materiale, nişte analize pe ruralul sălăjean, de exemplu, chiar în pandemie şi am stat de vorbă cu femeile care m-au acceptat în preajma lor, cu mască, fără mască, cum s-a putut în acele momente, şi am vorbit exact despre pandemie. A fost absolut fascinant să pun faţă-n faţă două discursuri: un discurs pe care l-am auzit la televizor, discursul oficial al Ministerului Sănătăţii, şi discursul femeilor în vârstă, al babelor mele care au crezut cu totul şi cu totul altceva despre virus, despre pandemie, despre vindecare. În opinia lor şi în orizontul lor mental, totul avea două cauze: fie era o pedeapsă a lui Dumnezeu, fie era o încercare. Iar acel virus categoric venea de la diavol, categoric era satana, categoric ne ducea cu gândul în acea zonă. Cred că, dacă oficialităţile acestei ţări, dacă Ministerul Sănătăţii, dacă PR-ul acestor ministere şi acestor organisme naţionale care s-au ocupat de gestiunea pandemiei ar fi avut urechi şi pentru noi, pentru etnografii de teren, poate că altfel am fi putut să gestionăm în mediul rural pandemia. 

Rep.: - Altfel ar fi trebuit să răspândească informaţia.

Camelia Burghele: - Poate că noi, etnografii de teren, care am stat de vorbă exact despre pandemie şi despre generarea ei cu aceste femei în vârstă de la ţară, poate că am fi putut să le furnizăm nişte trips and tricks, nişte şmecherii pe care să acţioneze în aşa fel încât omul de la ţară să recepteze altfel, de exemplu, vaccinul, vaccinarea.

Rep.: - Într-adevăr. Acum, să descoasem acea magie populară pe care dumneavoastră v-aţi specializat. 

Camelia Burghele: - Da, vorbesc despre magia terapeutică, în special psihoterapeutică, mai bine spus, şi vorbesc foarte mult despre descântece, despre acele descântece de deochi, de sclintit...

Rep.: - Există deochiul?

Camelia Burghele: - Cum să nu existe. Cum aş putea tocmai eu care vorbesc în fiecare zi despre aşa ceva să spun că nu există.

Rep.: - Faceţi-mă să-l înţeleg şi eu mai bine, pentru că îl simt şi eu pe propria piele, dar mereu vine cineva şi-mi spune că nu, nu e deochi, e o cădere de calciu.

Camelia Burghele: - Pentru ţăranul din satul tradiţional, căderea de calciu nu există, este ceva total aiurea. Nici vorbă. Cu siguranţă, orice stare de rău care nu putea fi explicată imediat te ducea cu gândul la deochi. Deochiul este aruncat ritual, el ne trimite într-o altă lume. Este lumea ritualului şi atunci neapărat antidotul acestui deochi trebuie să fie tot ritual. Adică, bolile ţâpate, cum se spune la noi, în Ardeal, magic, tot magic sunt recuperate prin terapie. Cel mai bun antidot era acel descântec cu cărbuni aprinşi care se aruncau în apă şi care se lăsau la fund dacă pacientul era deocheat. Dar, întotdeauna se lăsau la fund, deci, întotdeauna pacientul era deocheat şi atunci, cele mai pricepute babe din lumea satului aveau nişte descântece foarte interesante, foarte lungi, prin care alungau răul, răul acela magic care a produs boala, îl alungau undeva la hotare încât să piară acolo, după nişte lupte rituale de-a dreptul extenuante pentru descântătoare, iar pacientul rămânea curat şi luminat cu Maica Sfântă la dat, atât de frumos spus.

Rep.: - Apa aceea, după ce beam – pentru că mi se descânta şi mie – trebuia aruncată la ţâţâna uşii sau pe un animal.

Camelia Burghele: - Da, pentru că ea conţinea tot răul pe care descântătoarea l-a extras din om şi pe urmă te simţeai mai bine. Era aruncat undeva departe ca să nu mai poţi călca pe el ca boala să revină asupra ta. Dar ceea ce mi se pare cel mai interesant – sigur suntem deja o mulţime de etnografi care se ocupă de descântece, de textul descântecului, de ritualuri, de fundalul acesta magico-terapeutic – pentru mine, pariul pe care îmi place să cred că l-am şi câştigat de altfel cu lumea satului tradiţional, a fost acela de a demonstra că în spatele acestui descântec tradiţional de boală stă un sâmbure de adevăr, un sâmbure de ştiinţă. Poate că este pseudoştiinţă, poate că este o ştiinţă marginală, poate că o medicină empirică doar acolo, dar este, totuşi, un sâmbure de ştiinţă. Credeţi-mă, am scris multe studii pe această temă. Acest leac pentru descântec se face prin stingerea unor cărbuni în apă. Dar această stare de rău care de cele mai multe ori, spunem noi acum, modernii, era dată de o indigestie de fapt (mâncai prea repede, mâncai ceva ce nu ţi-a picat bine, mâncai cu poftă). Aceasta era de cele mai multe ori deochiul. El se vindeca cu cărbuni stinşi în apă. Dar noi când ne ducem acum pentru o indigestie la medic el ne recomandă cărbune activ, Dicarbocalm, sau un medicament de genul acesta din farmacie care este exact cărbunele. Vorbim acum foarte mult despre apă ionizată, apă magnetizată, apă pozitivă, apă îmbogăţită cu tot feluri de lucruri, dar de fapt, descântătoarea satului lua apă de la întorsură, apă vie, adică acea apă care nu băltea niciodată şi care era mereu proaspătă. Ori, apa aceea era exact apă ionizată. Acea apă se punea întotdeauna în acea cană de tablă, de plev, dar acum noi vorbim despre potenţialul metalelor care puse în apă sunt foarte vindecătoare.

Rep.: - Iată că, de fapt, medicina se regăseşte aici.

Camelia Burghele: - Descântătoarea spunea descântecul de 3-4 ori, dar ea avea nevoie de timp ca să te liniştească. Era un fel de psiholog sau chiar psihiatru, aş spune eu, pentru că avea nevoie de timp ca să-ţi cumpere liniştea. Mai mult decât atât, ştim că ea cu acea apă te ungea la încheietura mâinii, la osul pieptului, în punctele energetice – se spune după aceea. Mai mult decât atât, îţi făcea un masaj cu unsoarea râncedă de porc sau cu acea apă. Or noi ştim că beneficiile masajului au fost demonstrate de milenii. Unsoarea râncedă determină germenii penicilinei care au stat pe urmă la fundamentul medicinei. Iată, nu întâmplător vorbim despre o inteligenţă nemaipomenită a tot ce înseamnă cunoaştere tradiţională şi, eu cred cu tărie şi încerc să demonstrez în studiile mele, că în spatele vindecării rituale stă o vindecare adevărată, o vindecare care conţine nişte germeni a ceea ce ulterior a însemnat vindecarea medicală. Termenul favorit prin care etichetez eu astăzi ţăranul din satul tradiţional este un termen pe care l-am luat din generaţia tânără, din limbajul şi din vocabularul lor, şi anume, eu îi spun „ţăranul smart”. Eu cred că ţăranul satului tradiţional era atât de deştept, atât de iscusit, atât de isteţ încât putem să-i spunem smart pentru că, iată, ştia să vindece folosind nişte remedii literalmente medicale.

Rep.: - Într-adevăr, şi în ce vremuri, pentru că, iată, medicina nu a ajuns să cunoască toate aceste leacuri într-un timp atât de rapid cum a făcut-o ţăranul român. Care ar fi cel mai mare pericol, din punctul dumneavoastră de vedere, cu privire la tot ceea ce înseamnă magia populară, pentru că vedem, accesul la informaţii se regăseşte în aproape fiecare casă. Probabil, în acele cătune izolate încă nu vorbim despre televizor, despre acces la internet, dar toate aceste lucruri alterează credinţa populară. Chiar dumneavoastră aţi spus că se întâmplă să mergeţi şi să descoperiţi o tradiţie care nu mai e atât de autentică, ci e puţin îmbunătăţită ca să fie mai atractivă.

Camelia Burghele: - Ştiţi ce e la modă acum, să-mi povestească toată lumea despre Dragobete, un obicei care a fost local şi la care s-a renunţat de foarte multă vreme şi pe care femeile în vârstă de la ţară mi-l vând ca fiind un obicei local, pentru că l-au auzit la televizor şi li se pare firesc ca şi în satul lor să se poată vorbi de Dragobete, chiar dacă niciodată nu am atestat un obicei cu acest nume în zona respectivă. Un alt exemplu pe care-l întâlnim deseori şi ne încurcă foarte tare este coaserea iilor. Toată România coase acum ie. În câteva sate, în câteva zone erau ie. La noi, în zonele satelor s-a purtat cămaşă, chimeşe, spăcel, cum spun femeile noastre. Niciodată nu s-a purtat acea ie care este specifică altor zone ale României, dar deja şi femeile noastre cos ii şi toate vorbesc despre ie. Asta înseamnă colportarea, asta înseamnă, până la urmă, alterarea terenului etnografic şi sunt o serie de capcane în care etnograful începător cade. Cred, totuşi, că cel mai distructiv factor periculos, duşmanul cu care ne luptăm în fiecare zi, este timpul. Alterarea se produce atât de repede, atât de alert, încât pierdem, riscăm să ratăm acest ultim moment, această ultimă şansă în calea uitării, să dispară acei martori zero despre care vorbeam şi noi, etnografii, să nu fi avut şansa să îi interogăm încă. Mi s-a întâmplat, în drumurile mele de teren, de multe ori, absolut regretabil, ca oamenii la care ştiam că trebuie să mă duc, care aveau o anumită reputaţie în sat, să dispară de pe acestă lume înainte ca eu să ajung să-i interoghez. Câte vrăjitoare au dispărut şi eu încă nu am ajuns la ele. Voi regreta toată viaţa că nu m-am grăbit să ajung mai repede. Până la urmă, timpul este cel mai mare duşman al etnografului de teren din mileniul III.

Rep.: - Vă mulţumesc foarte mult pentru această incursiune în lumea magiei populare, dar şi pentru modul în care aţi reuşit să ne îndreptaţi atenţia spre tot ceea ce înseamnă activitatea unui etnolog autentic.

Camelia Burghele: - Şi eu vă mulţumesc pentru această intenţie absolut nobilă de a vorbi despre o meserie despre care nu se vorbeşte atât de mult şi atât de des cum ne-am dori noi, etnologii. Dacă vocea noastră ar fi auzită mult mai plenar în ţara asta, cred că nu am avea atât de multe sate în care arhitectura este alterată, cred că nu am avea atâtea restaurante urbane care să folosească reţete de gastronomie tradiţională date peste cap şi amestecate absolut îngrozitor, nu am avea astfel de aberaţii despre care vorbeam şi cred că lucrurile ar merge şi la noi pe o cale a normalităţii, aşa cum merg în alte ţări europene în care vocea etnologilor şi antropologilor este mult mai bine auzită decât a noastră.

Rep.: - Cred că ar trebui o concluzie foarte scurtă, în interesul tuturor: Fiţi autentici, nu rataţi şi nu distorsionaţi realitatea trăită pentru că asta înseamnă adevărata noastră rădăcină populară.

Interviu de Alexandra Cotoi