Asasinii cei blânzi

Ciudat lucru este să te uiţi la desfăşurarea veacurilor, cum unii din cei mai straşnici asasini au avut şi momente de ….milă. Asta, din cauza probabilă că umblau în două picioare ca noi şi mila mai adia, misterios şi asupra lor. Piraţii ce bântuiau marea Adriatică în vremea războaielor cu cartaginezii erau de o cruzime rarisiimă. Într-o zi, au năvălit pe moşia lui Scipio Africanul şi văzându-i, sclavii luară săbii şi trimiseră după Scipio. Acesta veni grabnic.

-Măi sălbatiliclor, nebunilor, ce vreţi? întrebară speriaţi slugile, când fură faţă-n faţă cu piraţii. Ciudat, piraţii nu purtau arme

-Vrem numai să-l vedem pe cel care l-a învins pe marele Hanibal

I-auzi, bre, că şi pe haidamacii mării i-a pucat „normalitatea”, pe troglodiţii ăştia. Minune!

Nu mai vorbim cum prigonitorii cei cruzi ai creştinilor se dădeau ca fiind miloşi: ”Tu, fată aşa de frumoasă! Tu, generale Gheorghe sau guvernator Dimitrie, să vă declaraţi creştini! Mi-e aşa de milă de voi, de tinereţea, frumuseţea şi rangurile voastre! Închinaţi-vă la zeii noştri şi vă vom da averi, puteri şi mai mari. ”

La Istanbul, crudul Gin-Ali paşa, din pricina căruia au căzut multe capete de boieri şi domni în Balcani, îi cere lui Brâncoveanu să se turceasă el şi copiii lui şi vor trăi, ba chiar şi scaunul îl vor redobândi. Vezi-Doamne, îi era milă asasinului de victimele sale şi măcelarului de miel. Nu mai vorbesc despre mânuitorii ghilotinei, unul scriind chiar o…. duioasă carte, nu alta. Dar, să nu ne rătăcim, iubite cititorule, oprindu-ne la mila de care zice-se că ar fi dat dovadă Ion Iliescu, care ar fi comutat sentinţa de condamnare la moarte a cuplului Nicolae-Elena Ceauşescu. Omul cu zâmbet înspăimântător, numit de unii „rînjet sinistru” ar fi „dorit” şi semnat comutarea sentinţei târgoveştene la închisoare perpetuă. Ion Iliescu nu egala, e drept aura de călăi a lui Voican Voiculescu, trufaşului Stănculescu sau Brucan, dar ca slugă a Moscovei, a făcut ce i s-a poruncit. „Foaia” ce dovedeşte ”mila” iliască poate fi şi o clauză prevăzătoare în faţa unor viitoare furtuni : vedeţi că eu aş fi vrut să fiu de treabă, dar…nu s-a putut. Aflăm acum, după douăzeci de ani, ce „miloşi” au fost asasinii, groparii. Am putut contabiliza până în acest an şi decembrie că şi cei mai grei de cap şi-au dateama că foştiiconducători de partid şi de stat au fost asasinaţi, iar mulţi din cei direct implicaţi au cunoscut că au fost doar nişte unelte oarbe în mâna asasinilor, a „duioşilor” gropari.

Cei de la Târgovişte aşteptau cu kalaşnikoavele pregătite ordinele de la Bucureşti pentru ştiuta „soluţie finală” a cuplului, iar acum, foştimea de rândul doi o dă la-ntors..

Cunoscându-mi micmea şi păcătoşenia, ar trebui să tac pentru totdeauna, dar e cu neputinţă sî priveşti la mincinoşii, iudele, făţarnicii, ipocriţii, gunoaiele care ne-au umplut viaţa după numitul decembrie 1989, care au deschis porţile pentru sursa corupţiei- partidele şi campaniile lor electorale- pentru dezastrul moral, social şi financiar-economic în care ne-am afundat vreme de douăzeci de ani. Toate învinuirile mincionoase împotriva Ceauşeştilor s-au întors va un crâncen blestem împotriva „prostitului popor”, care a putut vedea cum economia naţională, clădită cu trudă şi jertfă a fost devastată, vândută, şi îndatorată până spre suta de miliarde. Dacă ar exista dreptate în acest veac de fărădelegi, ar trebui organizat un proces al celor care au adus ţara în prezentul dezastru. Acum, prostimea s-a îngreţoşat de dictatura vulgarităţii şi primeşte etnobotanice, ca să tacă. Dezastrul e că începe să vorbească.