Arheologia fricii

,,M-ar sufoca prea mult tăcerea, dac-aş mai prelungi-o.”

(Tertulian Langa)

După 38 de ani de tăcere (1964-2002), preotul Tertulian Langa s-a decis să relateze dramatica experienţă carcerală a celor şaisprezece ani de claustrare în temniţele regimului comunist: la Malmaison, Piteşti, Văcăreşti, Jilava, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Insula Mare a Brăilei.

Cu multă greutate,fostul asistent la Catedra de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti, Tertulian Langa, licenţiat în litere, filosofie şi drept, studiind teologia în clandestinitate cu Monseniorul Vladimir Gika ( hirotonit tot în clandestinitate ca preot în 1964), rupe tăcerea aşternută peste amintirile din timpul detenţiei, de frică să nu îşi înmormânteze voit memoria.

În 1986, fiind în vizită la Papa Ioan Paul al II-lea, Suveranul Pontif i-a cerut să scrie ceea ce a ,,trăit în închisoare” fiindcă acea perioadă ,,e viaţă trăită cu Cristos, viaţă din istoria Bisericii”.

Urmând îndemnul papal, Vicarul General al Episcopiei de Cluj-Gherla, preotul Tertulian Langa a publicat volumul de memorii ,,Trecând pragul tăcerii”( Ediţia I, 2009, ediţia a II-a tot în 2009, la Editura ,,Galaxia Gutenberg”). Titlul cărţii aminteşte de lucrarea Papei Ioan Paul al II-lea ,,Să trecem pragul speranţei”(Editura ,,Humanitas”,1995).

Scriind despre anii petrecuţi în închisorile comuniste, Tertulian Langa doreşte să îşi ,, salveze memoria în adevărul ei”, simte nevoia de a se elibera şi a vorbi şi în numele celor pe care i-a cunoscut , spre neuitarea celor petrecute în spaţiul concentraţionar: ,,M-ar sufoca prea mult tăcerea dac-aş mai prelungi-o.”

Um îndelungat proces de conştiinţă premerge momentul debutului redactării acestor memorii. Tăcerea , continuarea ei, echivalând ,,cu complicitatea”.

Tertulian Langa scrie dintr-un imbold aproape testamentar, în numele ,,marilor pătimitori” pe care i-a cunoscut în închisoare: ,,De nu i-aş actualiza şi nu i-aş restitui vieţii româneşti, i-aş mai înmormânta în mine încă o dată, aş deveni mormântul cetluit şi mut a ceea ce ar fi dorit să spună, să lase viu viitorimii unui popor desfigurat de comunism” (,,Cuvânt înainte”).

Retrăirea întâmplărilor din anii de după gratii, în ,,fălcile istoriei”, redevine un prezent ce ,,nu mai poate fi considerat ca simplu şir de fapte petrecute-n ceaţă, ci dobândeşte o obiectivitate istorică”: ,,Nu scriu de parcă mi-aş aminti, ci scriu de parcă aş trăi acum ca şi atunci”.

Retrospectiva anilor de detenţie se transformă într-o exploarare endoscopică prin care se sondează ,,tăceri şi gemete, nădejdi şi disperări, căderi şi îndârjiri, trufii şi umilinţe, lumini şi întunecimi, atrocităţi şi chinuri morale fără seamăn, spălate-n rugăciune, aşa precum ne-a fost parcursul prin gropniţe de vii, prin morţile trăite împreună, cu atâţi îngeri mângăietori în vise şi sfinţi neprinşi în sinaxare”.

Propus pentru a pleca în străinătate ,,pentru a lupta pentru Biserică şi Ţară” din exterior, tânărul Tertulian Langa este brutal ,,scos din culcuşul” lunilor de miere, fiind arestat în locuinţa Episcopului Ioan Suciu care îl binecucântează astfel la despărţire: ,,Te vei sfinţi prin suferinţă. Este un mare har asupra ta”. De fapt Episcopul îşi avertizase discipolul referitor la soarta BisericiiRomâne Unite cu Roma: ,,Curând Biserica Unită va trece prin prigoană. Avem de dat examen sfânt, de sânge şi de crez. Prin moartea noastră vom mărturisi unirea cu Cristosul de pe cruce şi din conştiinţa noastră de români. Mitropolitul ortodox Bălan, de la Sibiu, şi Patriarhul, continuând tradiţia de supuşenie faţă de Stat, au şi gândit eliminarea noastră, conform cu cele stabilite în Sinodul de la Moscova, premeditat de comuniştii pravoslavnici după formula experimentată în Ucraina, Rutenia şi în Polonia. Vine şi pentru noi Vinerea Neagră.Vremea înmormântării noastre e aproape. Îl vom urma pe Domnul în mormânt, ca să-nviem cu El”.

Frica provocată de noua postură, cea de deţinut,( şase zile nu i s-a dat nimic de mâncare) este învinsă prin rugăciune şi visare: ,,În rugăciune şi în vis...trăiam bogat claustrul închisorii...această formă de visare (nu visul de somn, ci visul cu viaţă, din trezie), ca şi credinţa fermă că sunt în închisoare din voia planului de desăvârşire pe care Sfânta Providenţă îl împline în mine, considr că a fost secretul echilibrului interior care m-au scos la mal din catacombele durerii prin care am trecut”.

Maltratat, Tertulian Langa este obligat să scrie vreo opt sute de pagini de declaraţii, să dezvăluie legăturile lui cu Episcopul Ioan Suciu, cu Monseniorul Vladimir Gika, cele cu Nunţiatura de la Bucureşti. Îi era frică să nu capituleze : ,, Dumnezeu nu m-a lăsat...aveam orgoliul de a fi biruit de Domnul, nu de diavol...Dar El era cu mine, şi eu eram cu El, la Cina de pe urmă”.

În noile şi dificilele condiţii, Tertulian Langa începe o nouă reconstrucţie interioară ,,prin Isus”. Trupul flămând este învins prin spirit : ,,Şi am rămas flămând în trup, însă în suflet flămând de Dumnezeu”.

Ca un arheolog, tânărul Tertulian Langa încearcă să descopere , atăt în plan personal, cât şi în cel social resorturile prin care frica îngenuncează individul şi societatea, perioada recluziunii devenind o permanentă confruntare cu frica. Supliciile la care este supus ( de exemplu-este alergat prin celulă de un câine timp de 39 de ore) sunt depăşite prin încrederea în Dumnezeu. Mai greu de suportat era nesiguranţa, necunoscutul destinului celui închis: ,,Nu atât frica ne mistuia atunci, căci frica, prin faptul că îi cunoşteam sorgintea şi evoluţia posibilă, era suportabilă, având relaţii cu raţiunea; ne mistuia mai mult neliniştea, ca formă de trăire dureroasă a unei primejdii iminente”.

Tertulian Langa descifrează post factum sensul calvarului prin care a fost târât. Trebuia să se afle acolo după gratii ca să fie martorul unor dezvăluiri aproape testamentare. La Jilava îl va întâlni pe muncitorul Vasile Gârneţ care îi va transmite testamentul oral al Episcopului Vasile Aftenie. Din închisoare episcopul a fost dus într-o vilă din Sinaia. Aici i s-a dat mâncare bună şi a fost vizitat de Petru Groza, de Gheorghe Gheorghiu-Dej, de Patriarhul Iustinian Marina şi de Teohari Georgescu, ministru de interne, propunându-i-se scaunul de Mitropolit al Moldovei, dacă va renunţa la credinţa lui. În faţa alternativei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ,,ori la Mitropolia de la Iaşi, ori de vrei cimitirul Belu” şi a promisiunilor Patriarhului Iustinian Marina, pentru scaunul de patriarh, Episcopul Vasile Aftenie a spus: ,,Nu am nici suflet, nici neam, nici credinţă de vânzare”. La Piteşti îl cunoaşte pe preotul romano-catolic Iancu Baltheiser, cel care a fost luat de securitate pentru a-l înmormânta pe Episcopul Vasile Aftenie, maltratat, i-au fost smulse braţele pentru că a refuzat să se lepede de credinţa sa.

În închisoare Tertulian Langa a convieţuit cu mari personalitîţi ale României: juristul de faimă europeană Istrate Micescu, poetul Nichifor Crainic, italienistul Alexandru Marcu, traducătorul lui Dante Aligheri şi alui Francesco Petrarca, universitarul Popovici, Episcopul romano-catolic Marton Aron, generalul Socrate Mardare, universitarul George Manu, savantul ateu Motaş Constantin, care începe să se roage etc. În compania lor, deţinutul cu numărul simbolic 1700 ( anul ,,în care Biserica Unită intra cu latina în istorie”), Terulian Langa îşi împarte timpul între rugăciune şi prelegerile pe care le susţineau pe rând fiecare, cei mai în vârstă dintre captivi considerându-l pe Tertulian Langa ,,ultimul nostru martor”. Moralul ,,luceferilor robi” se echilibrează până la urmă : ,,După un timp indefinit de lung, simţeam în noi cum rourează cerul, cum harul se înmulţeşte în trupul cadaveri, cum piere deznădejdea”.

În colonia ,,Grădina” din Insula Mare a Brăilei, ,,în iadul comunist”, timp de patru luni, sub acoperirea unui scenariu ingenios, se săvârşeşte liturghia. Este invitat şi Arhimandritul orodox Benedict Ghiuş. În închisoare, greco-catolici şi orodocşi s-au împărtăşit din acelaşi potir, o sticluţă de penicilină, convişi că ,,această credinţă în Euharistie trebuie să fie temeiul unităţii noastre”.

Tertulian Langa trăieşte la Aiud un miracol. O placă de fontă de 400 de kg. îi zdrobeşte o palmă. Medicul închisorii propune amputarea palmei. În timp ce accidentatul plângea, îi apare în faţă silueta Monseniorului Vladimir Gika. Acesta îl binecucântează spunându-i: ,,Fiul meu!”. Durerea îi dispare şi palma i se vindecă de la sine. În închisoarea de la Gherla învaţă alfabetul Morse, scrie poeme ,,pe pânză cu sirop de zahăr”.

O permanentă luptă între ,,frica trupului”, instinctul de conservare şi conştiinţă se dă în sufletului celui închis, verificând şi consolidând tăria lui de credinţă: ,,Durata încercării este menită să ne întărească statornicia în credinţă”.

Tertulian Langa sondează, am zice arheologic, premisele instaurării fricii, în persoana sa, cât şi a fricii generale, în societatea românească supusă comunismului. Frica este învinsă prin credinţă, în plan personal. În plan social, în afara unei neadecvări la noul regim, atunci când el este eliberat din închisoare, se teoretzează mai mult, în cadrul discuţiilor cu personalităţile din celulele închisorilor.

În penitenciarul de la Lugoj, regimul carceral se schmbă puţin. Îşi întâlneşte familia la vorbitor, timp de şapte minute îşi vede pentru prima dată fetiţa, când ea avea şapte ani. În 26 iulie 1964 Tertulian Langa este eliberat. Îmbrăcat în cămaşa Episcopului martir Ioan Suciu, pe care înaltul prelat o dăduse la Sighet unui călugăr, preotul Tertulian Langa revine acasă la Cluj încercând să se reintegreze în noua lume care se edificase între timp: ,,Se-nvolburau în mine vechi răzvrătiri mocnite, vechi biruinţi nerepurtate”. Reîntors acasă, avea să reacţioneze faţă de noua societate printr-o anume ,,rigiditate”, marcat de ceee ce a trăit: ,,eu rămâneam acolo cu anii mei cei mai frumoşi”. Comportamentul său mai rigid îl va ajuta să se ,,menţină necontaminat de modul de viaţă comunist”.

Memoriile preotului Tertulian Langa îmbină relatarea obişnuită a întâmplărilor cu reuşite pasaje descriptive, poetice, cu creionarea a numeroase portrete. Pecetea sonoră a izolăriiu dincolo de gratii apare frecvent redată în textele memoriilor: ,,Dar iarăşi a lătrat zăvorul”, ,,zăvorul a lătrat”, ,,Când porţile de fier ale-nchisorii au grohăit lugubru”, ,,Aiudul ne înghiţea cu fălcile-i metalice flâmânde după noi” etc.

Numeroase sunt portretele călăilor, ale gardienilor. Ele impresionează prin brutalitate, prin vocabularul înjositor, prin ameniniţări: ,,Aici nimeni nu gândeşte. Numai organele Puterii.”, ,, Aici eşti doar un număr. Eşti fum.”, ,,Nu mai ieşiţi decât în plic. Cu documente de moarte”.

Vocabularul torţionarilor era de o insolenţă crasă: ,,putoare imperialistă”, ,,otreapă-mbăligată”, ,,bestie fascistă”, ,,bandit”, ,,trădătorule”, ,,vită”, ,,căzături burgheze”, ,,beşoandră”, ,,stigoiule”, ,,boule”, ,,piftie pişulită”, ,,putoare adormită”, ,,paliţă bălăngănită”, ,,hoitule”, ,,intelectuali burjui”, ,,baligi bătrâne”, ,,bivoli bătrâni”, ,,porcilor”, ,,curvă de moşier”, ,,căcat cu ochi”, ,,lepădătura lumii”, ,,băşină otrăvită”, ,,lacheu al imperialismului”, ,,fascist”, ,,fascişti de bandiţi americani”, ,,lepră specială”, ,,putoare de bandit şi sabotor”, ,,trântor de american”, ,,vierme-mpuţit” etc.

Nu lipsesc numeroase pasaje lirice: ,,Ce linişte trăiam în noapte-o noapte pe care foşnetul frunzelor de tei ne-o susura şi mai adânc parcă, mireasma lor sporind mirificul visării”; ,,Era o noapte groasă densă, de parcă o împingeai cu pieptul”, ,,Năvodul ostenit al unui greu amurg, sleit,nu pescuieşte decât propria umbră”. Poetică şi sadoveniană este descrierea Deltei Dunării: ,,Soarele asfinţea şi arămea peisajul. Ca dintre ape se ridicau statui de păsări sătule, cu zborul mai greoi, dar nu lipsite de graţie. Vedeam un cârd de lebede cu gâturile lungi ce parcă unduiau braţe de balerină care văslea pe cer” etc.

Sunt semnalate micile manifestări de umanitate ale gardienilor, sunt descrise torturile, bătaia cu săculeţul de nisip. Simplitatea, onestitatea şi bunul simţ al ciobanului Aculina Moise îi impresionează pe toţi.

Chiar şi sadicul Stratache, ,,miliţianul fiară”, cedează, când la o percheziţie descoperă Sfântul Sacrament. Apelează la Tertulian Langa să se roage pentru soţia lui ,,bolnavă greu”. La eliberare îi spune că aceasta s-a vindecat: ,,Soţia mea e bine”.

Deşi a îndurat atâtea, preotul Tertulian Langa iartă totul, îşi impune să ierte dar ,,cuvine-se să-mi amintesc materia iertării, în care iubirea cerescului Părinte condiţionează iertarea de sincera căinţă”.

Perioada carcerală a însemnat pentru Tertulian Langa un timp al reconstrucţiei interioare, descoperirea unor resurse personale nebănuite: ,,să izvodesc în mine resurse, lumini şi rezolvări într-un context în care eram cu totul depăşit”. După momente de descumpănire, frica este treptat-treptat biruită prin credinţă, deţinutul fiind conştient că starea de captivitate facilitează ,,ieşirea din speranţă şi pierderea încrederii în Dumnezeu”. Eliberare de teamă este primul pas spre libertate. Uneori nici chiar rugăciunea nu putea anula ,,frica trupului”. După debarcarea de pe un şlep, unde deţinuţii au stat în condiţii inumane, din cauza lipsei de aer, Tertulian Langa repetă într-un fel gestul lui Ion din romanul rebrenian, acela cu sărutul pământului, gândindu-se la soţie sau la sânul matern.

Sunt multe momente dramatice prin care trece deţinutul Tertulian Langa. Drumul obidiţilor prin deltă aminteşte de marşul soldaţilor din poezia ,,Marş greu” din ,,Ciclul morţii”a lui Camil Petrescu.

Cronica vieţii de lagăr surprinde şi aspectele absurde ale epocii comuniste, aşa-zisa agricultură ştiinţifică, semănatul porumbului mexican cu parul, tractarea trunchiurilor de copaci de către deţinuţii prişi în ham, alimentaţia precară, de fapt furajarea ,,bandiţilor”, a căror trupuri ,,miroseau a cal”.

Viaţa de colonie se supune automatismelor. Chiar şi atunci când sunt pe cale de a fi eliberaţi puşcăriaşii ,,mecanic şi lipsiţi de bucurie am înjghebat coloana, fără ca nimeni să ne-o ceară”.

Ce îl aşteaptă pe deţinutul Tertulian Langa, dincolo de zidul închisorii? Marginalizarea , ,,trimiterea perpetuă la muncile de jos”. Realitea comunistă il frapează la început prin noile nume ale străzilor din Cluj.

Partea finală a volumului conţine ,,Poeme din captivitate”, am putea spune nişte secvenţe liricizate ale durerilor îndurate în cei 16 ani de gulag românesc.

Refugiindu-se în credinţă Tertulian Langa a biruit , a devenit învingătorul fricii, recâştigându-şi libertatea. În semn de salut şi de omagiu pentru ,,singurătatea sângerată”(Radu Călin Cristea) a preotul Tertulian Langa simt imboldul de a relua lectura acestei cutremurătoare cărţi.