Andrei Mureşanu văzut de Mihai Eminescu

Imaginea poetului „deşteptării noastre”, autor al actualului imn naţional, este - pentru noi, cei de azi, dar şi pentru toate generaţiile de după 1848 - rezultatul unui tipic proces de mitizare (pe care literatura îl incumbă de obicei, în doze mai mari sau mai mici). Cazul său este dintre cele mai spectaculoase şi mai reprezentative tocmai prin distanţa enormă (maximă, poate, în istoria literaturii române) dintre omul şi poetul real (cine îi mai ştie ca atare?), şi personajul legendei care s-a creat în jurul său; legendă de care primul este prea puţin sau deloc răspunzător.
(Căci legendele au viaţa lor. Suntem de obicei convinşi că noi le producem, dar constatăm uneori, privind în urmă, că ele ne produc pe noi. După principiul nutriţioniştilor, atât de frecvent auzit azi: eşti ceea ce mănânci).
Literatura este - vrând-nevrând - creatoare de mituri, iar receptarea ei pendulează între mitizare şi demitizare. În cazul lui Andrei Mureşanu, dacă ar fi să cedăm prea omeneştii nevoi de a personaliza - simplificând, desigur - cauzele unor fenomene prea complexe pentru raţiunea noastră liniară, atunci cei doi poli între care a pendulat receptarea lui Andrei Mureşanu pot căpăta câte un nume: Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu. Cu menţiunea că imaginea noastră, a contemporanilor, este mult mai aproape de a celui de-al doilea.
Primul clama un răspicat şi categoric „În lături!” faţă de toate poeziile lui Andrei Mureşanu (chiar dacă exceptează Un răsunet, a cărei importanţă transcende esteticul), în care vedea unul din cei mai tipici reprezentanţi ai unei maniere grandilocvente şi puerile de a scrie, ce se cerea depăşită. Pe linia lui, G. Călinescu va selecta în a sa Istorie... mai ales mostre de naivitate lirică, pe care (după ştiuta-i manieră) le pune în contextul unei vieţi de umilinţe şi compromisuri (ba chiar de penibile oportunisme), care „ştirbesc mult din aureola de martir naţional a Mureşanului” ( ediţia 1985, p. 254). Tot el se miră că „Eminescu a putut lua pe un poet aşa de naiv drept erou, eremitic, al unui poem faustian” (ibidem).
Şi totuşi, noi am păstrat - dacă nu imaginea demiurgică de rege al universului „gândirii neînfiinţate” din poemul Mureşanu, măcar imaginea martirului naţional, a „preot(ului) deşteptării noastre”, pe care tot Eminescu i-a atribuit-o în Epigonii. Asta pentru că nu luciditatea, nici raţiunea, guvernează amintirile noastre. Asta pentru că avem nevoie de martiri ...şi de mituri. Şi cum Eminescu ştia bine acest lucru (atât de bine, încât nu o dată şi-a permis să dea cu tifla realităţii, neputincioase în faţa fiinţei noastre create „întru mister şi revelare”, cum cu îndreptăţire observa Lucian Blaga), a vrut să ia de bună imaginea „Eremitul(ui) din Carpaţi” (cum semna în Foaie pentru minte... A. Mureşanu) şi să se autoproiecteze în ea, umplând astfel până la debordare firavele margini ale fiinţei sociale şi poetice a Mureşanului. Eroul lui Eminescu îşi pune asfel întrebările Poetului („E scop în viaţa noastră?”; „Cine-i sufletul lumii? Dumnezeul? //Orbirea? nepăsarea? e binele - e răul?), invocă personaje-cheie ale mitologiei poetice eminesciene (Regele Somn, Ondina, Călugărul-Mag etc.), coagulând astfel, în jurul unui obscur poet şi publicist braşovean, imaginea romantică a Bardului, ca variantă mesianic-ritaualizată a poetului.
Oricât de „obscură”, însă, imaginea aleasă de poet drept vas al propriei visate personalităţi poetice nu e întâmplătoare. Vinul cel bun se toarnă în oale noi, dar nu în orice fel de oale. Căci şi oala dă gust vinului, şi vinul dă aromă persistentă oalei. O „afinitate electivă”, un flux tot atât de puternic şi misterios precum dragostea orientează marile sensibilităţi înspre modelele lor, ce devin instant „ideale”. Ba chiar destinul însuşi se modelează şi se modulează uneori după modelele alese (cum e - în cazul nostru - cunoscuta „nebunie” finală a ambilor poeţi în discuţie), printr-o chimie sufletească a cărei elucidare nu e locul aici (şi poate nicăieri) să o încercăm. Deajuns să acceptăm că există şi ce nu putem explica. (Ar fi un mare câştig pentru excesiv-teoretizanta noastră mentalitate.) Şi că acel „ceva” ne guvernează viaţa spiritului, de la amintirile personale, la moştenirile culturale.