Andrei Marga: Ucraina în relația supraputerilor

Lumea a intrat sub controlul geometriei variabile a supraputerilor. Din interacțiunile lor pot rezulta oportunități, dar și conflicte.
Este un fapt și că lumea de dinainte de 1990 a intrat în muzeu. Cel puțin retoric, economia de piață, libertățile, democrația, politicile sociale, intervenția statului nu se mai împart între Est și Vest. Și Estul practică economia de piață, iar Vestul practică politici sociale (detaliat în A. Marga, The Sense of our History, 2019). Firește, competiția s-ar cuveni să fie în jurul întruchipării valorilor, dar, în realitate, s-a ajuns la confruntare.
Aparent, conflictul actual din Ucraina este ruso-ucrainian. În substanță, însă, chiar dacă naționalismul se aprinde lesne, a contat relația supraputerilor. Așa cum au consemnat geostrategii francezi, printr-o intervenție externă s-a orchestrat maidanul de la Kiev și s-a reușit diabolizarea liderului Rusiei (Gerard Chaliand, Michel Jan, Vers un nouvel ordre du monde, 2014, p.322). Iar de atunci, rezolvarea lipsește.
Rădăcina conflictului se află într-un dosar privind arhitectura de securitate din Europa, rămas confuz în urma înțelegerii George Bush – Gorbaciov – Kohl, pe fondul puciului de la Moscova. Acel dosar a dus la situația de azi. Exponentul „realismului politic”, John Mearsheimer (University of Chicago), a atras atenția că suntem în mediul politicii de mare putere, care este cu totul altceva decât politica imperială, și a argumentat: „Eu consider că toată problema în acest caz a început efectiv în aprilie 2008, la summitul NATO de la București, când, la final, NATO a dat o declarație în care a spus că Ucraina și Georgia ar deveni parte a NATO. Rușii s-au exprimat atunci fără echivoc că, în acel moment, ei consideră aceasta ca o amenințare existențială (an existential threat) și au tras o linie de demarcație. Cu toate acestea, ceea ce s-a petrecut în timp a fost că noi am avansat spre a include Ucraina în Vest pentru a face din Ucraina un bastion vestic la granița Rusiei. Desigur că acest demers presupune mai mult decât simpla expansiune a NATO. Expansiunea NATO este nucleul strategiei, dar demersul presupune și expansiunesa UE și convertirea Ucrainei într-o democrație liberală proamericană. Ceea ce, din perspectiva Rusiei, este o amenințare existențială” („The New Yorker”, March 1, 2022)
Istoricii cu acces la decizile majore pot reconstitui cu acuratețe cum s-a ajuns la incursiunea militară din februarie 2022. Vine ora lor. De remarcat este acum că nici soluția la conflict nu este alta decât cea din perspectiva relației supraputerilor. Steven Walt (Harvard University) a formulat-o cel mai simplu: „Cea mai bună speranță pentru o rezolvare pașnică a acestei mizerii nefericite este ca poporul ucrainian și liderii săi să înțeleagă că lupta dintre Rusia și Vest pentru a câștiga în cele din urmă loialitatea Kievului va fi un dezastru pentru țara lor. Ucraina ar trebui să ia inițiativa și să anunțe că intenționează să funcționeze ca o țară neutră care nu va adera la nicio alianță militară. Ar trebui să se angajeze în mod oficial să nu devină membru NATO și nici să nu se alăture Organizației Tratatului de Securitate Colectivă condus de Rusia. Ea ar fi în continuare liberă să facă comerț și să salute investițiile din orice țară și ar trebui să fie liberă să-și aleagă proprii lideri fără interferențe externe" („Foreign Policy”, January 22, 2022).
Am susținut și cu ani în urmă că aceasta este soluția durabilă. Nu este însă deloc sigur că ea va învinge. Ucraina este acum în relația SUA-Rusia-China, iar continuarea conflictului atrage deocamdată. Ce ar fi de luat ca reper pentru a înțelege unde ne aflăm?
Între altele, fiecare dintre cele trei supraputeri este azi după o evoluție. Când nu se ia în seamă această evoluție, clișeele copleșesc mințile. Personalizări teatrale ale evenimentelor și epitete aruncate pentru a șoca nu explică și nu rezolvă ceva.
Se știe că, urmare a destrămării URSS, din 1991, SUA au rămas singure la conducerea lumii. George Bush și Gorbaciov și-au făcut promisiuni. Președintele american, gentleman, spre a nu umili Rusia, nici nu a participat la celebrarea unificării Germaniei, pe care, de fapt, o pusese în mișcare mai mult decât oricine. L-a succedat Bill Clinton, sub care Zbigniew Brzezinski, nemulțumit că fostul președinte nu s-a repezit în ruși, a recâștigat influență. Noul președinte a reorganizat conducerea lumii de către Statele Unite pe baze neoliberale, cu piață liberă, drepturi și libertăți cetățenești, pluralism politic, parlamentarism.
Știm bine că politica externă americană are un mesaj deja de la John Adams și Thomas Jefferson – să răspândească valorile libertății individuale și ale democrației în lume (detaliat în A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. America clasică, 2017). Succesul istoric al mesajului și acțiunii Americii sunt impunătoare și recunoscute.
Mai știm, însă, din analizele americane, că a rămas riscul de a forța lucrurile în favoarea libertăților, dar în pofida democrației – forțare mai ales acolo unde este vorba de națiuni care, neputând să-și integreze democratic apartenenții, și-au pierdut busola. S-a văzut aceasta în bombardarea Belgradului cu mai bine de două decenii în urmă, într-un context, desigur, și al paraliziei din Europa. Bill Clinton și Tony Blair au declarat atunci că drepturile omului sunt peste suveranitatea națională. Ei au și postulat că neoliberalismul și democrația sunt una.
La cererea unor țări din Europa Centrală și Răsăriteană, care avuseseră experiența nefastă a dominației sovietice, s-a trecut la extinderea NATO sub promisiunea președintelui Bill Clinton că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în noile țări membre ale alianței. Extinderea a avut sprijin larg. Dar chiar oficiali americani – începând cu James Backer și Paul Nitze – au avertizat că ea va aduce primejdii în viitor, odată cu intrarea pe ceea ce Rusia consideră a fi centura ei de securitate.
George W. Bush a operat cu ideea lumii unipolare – îngrijindu-se, însă, de aprobarea Consiliului de Securitate al ONU atunci când a decis intervenția în Irak și războiul din Afganistan. Barack Obama nu a reușit înțelegeri și a dispus măsuri de „încercuire (containement)” a Rusiei și Chinei. Donald Trump a preconizat reconsolidarea SUA și a adus trupe acasă. Azi Joe Biden proclamă axarea acțiunii internaționale pe sintagma democrație vs. autoritarism, formulată de Karl Popper în 1945, tatonată mai târziu de John McCain și reactivată de George Soros.
Democratizarea ar fi, desigur, un pas istoric și este oricând de sprijinit. Nu este cauză publică mai actuală decât democratizarea! Iar America are mai mult decât oricine potențialul de a o sprijini. Numai că s-au adunat patru „dacă”.
Dacă se ia ca democrație ceea ce au făcut regimurile portocalii, atunci democrația se stinge. Place ori nu să se observe, dovezile sunt că acele „democrații” au reluat piese din Mein Kampf – politica drept distincție amic-inamic, instrumentarea justiției și a serviciilor secrete, stigmatizarea rivalilor ca toxici, interdicții de partide etc. Doar ca un exemplu, în Ucraina, unsprezece partide au fost interzise de portocaliii actuali, alături de instituirea cenzurii – ca nu cumva să se ridice contracandidați! Dacă democrație este ceea ce s-a creat, de pildă, în România, din 2005 încoace, și afectează grav statul de drept al unei națiuni care ar fi putut să decoleze, atunci soarta democrației este ingrată. Dacă ceea ce rezultă din „democratizare” este cleptocrație, ce unește corupți interni și patroni externi (Sarah Chayez, Thieves of State. Why Corruption threatens Global Security, 2015), atunci democrația este o amintire. Dacă democrația nu află alte baze decât neoliberalismul darwinist, ea nu poate izbuti.
O supraputere de anvergura Americii nu se împiedică de puteri oarecari. Dar dacă vrem democrație, atunci ar fi nevoie de privirea lucrurilor dinspre „democrația ca formă de viață” (John Dewey) a părinților Americii. Tezaurul de idei de la baza Statelor Unite, ce leagă intim democrația cu morala, a redevenit actual! În orice caz, „democrația instrumentată” nu are de a face cu mesajul Americii.
În situația de azi a lumii, lucrurile depind de ceea ce se petrece în SUA. Îi convinge Joe Biden pe cetățenii americani? Rivalii îi pun deja în seamă încâlceala din pandemie, retragerea dezastruoasă din Afganistan, inflația, prețul carburantului, conflictul armat din Ucraina. Vom vedea deznodământul începând cu noiembrie 2022. În orice caz, America are datoria față de sine să fie la înălțimea republicanismului ei democratic, cu o viziune interesată de valori și de soarta cetățenilor, luate împreună.
Să ne observăm pe date sigure că după cincizeci de ani de cooperare fructuoasă SUA-China, care atinsese schimburi de peste un miliard de dolari pe zi, Joe Biden a descoperit brusc situația uigurilor, Hong Kong-ul, Taiwan-ul și a trecut la atacarea Chinei. Pentru ca deunăzi, tot brusc, în discuția cu președintele chinez, Joe Biden să promită Chinei orice: că nu vizează poporul chinez, că nu vrea să schimbe regimul de la Beijing, că nu susține „independența” Taiwanului, că nu face alianțe împotriva Chinei. Promisiuni stupefiante, căci China știe că are dreptul la toate acestea! Iar președintele țării nu a ascuns că nu are încredere în asemenea declarații.
Acum, de fapt, nu atât regimuri, cât țări întregi sunt în joc. În mod sigur, China a luat notă de situație. Concret, Ucraina poate însemna și apropierea de arme sofisticate la frontierele de vest ale Chinei.
Desigur, China declară că vrea să folosească timpul pentru a se consolida. În orice domeniu, însă, ea înregistrează dezvoltări, grație minților deschise și creativității. Economia, forța militară, politica deschiderii spre lume, cultura străveche o avantajează (detalii în A. Marga, China ca supraputere, 2021). Este vorba, în definitiv, de o forță de muncă de peste opt sute de milioane de oameni, angajați în producție efectivă, în condițiile unei educații care a învățat din experiențele de referință din lume și ale unui nivel ridicat al tehnologiei, uneori cel mai înalt – toate pe fondul unei culturi a cărei bogăție abia se dezvăluie.
Anunțul consilierului prezidențial (Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower, 2011), după care China devine supraputere, s-a împlinit. Declarația președintelui Xi Jinping că s-a intrat în linia dreaptă a urcării Chinei pe locul primei puteri economice și științifico-tehnologice și lansarea celui mai mare proiect de infrastructură din istorie, au pus pe gânduri. Cei mai buni cunoscători francezi, germani, asiatici ne spun că nu se poate împiedica această ascensiune.
Aplicarea diplomației armoniei în politică externă, angajată deja de Jiang Zemin și Hu Jintao, asigură Chinei avantaje morale și politice în relațiile internaționale, pe lângă restul avantajelor. China nu se implică militar pe glob, prin urmare nici în Ucraina, dar fără China vor fi tot mai puține soluții durabile.
Rusia a plătit scump haosul anilor lui Boris Jeltzin. Se știa că acesta este „beat, corupt și incompetent” (Perry Anderson, American Foreign Policy and its Thinkers, 2015, p.218), dar renunțarea oficială la comunism a fost aclamată, pe bună dreptate. Azi se pot citi și scrisorile lui Bill Clinton, care arată cum s-au petrecut lucrurile.
Nu poți scoate popoarele din geografie și istorie. Dar este o eroare reducerea prezentului unei țări la momente din trecut. Dincoace de istorie, ar fi naiv să nu se ia în seamă ponderea Rusiei în lume. Și să se creadă că ea se reazemă doar pe gaz și petrol – exporturi, firește, importante. Bogățiile Rusiei sunt comparabile doar cu cele ale Americii, iar schimbările din Rusia ar trebui cunoscute. În multe țări, în zona noastră, în Germania, Austria, Ungaria, se cunosc datele și se fructifică oportunități de cooperare.
Desigur, Rusia nu va avea curând forța economică pe care i-o atribuie azi cei care agită pericolul incursiunii militare dincolo Ucraina. Nu există acest pericol. Rusia are acum de compensat ceea ce pierde, deocamdată, prin sancțiuni.
Ne îndreptăm, însă, așa cum presează unele forțe europene, fără să ia în calcul urmările, spre o scindare a lumii, cu valute, rețele bancare, turistice, comunicaționale partajate? Cui folosește?
Continuarea incursiunii în Ucraina nu avantajează pe nimeni. Rusia va trebui să-i pună capăt curând și o va face, foarte probabil, asigurându-și securitatea. Dar oricine conduce la Moscova, va apăra Rusia. Patriotismul poporului rus este proverbial. Să citim reflecțiile lui Dostoievski, Lev Tolstoi, Soljenitzin – ei au fost concludenți!
Cum spunea un ziarist italian, se plutește azi într-o „hipnoză creată de nulități deghizate în oameni importanți”. Nu se va putea trăi, totuși, la nesfârșit, din pretenții care te depășesc, ca individ și ca țară, apelând continuu, în lipsa capacității, la propagandă facilă. Se fac deja deservicii unor cauze ale umanității, iar comedia a devenit tragedie.
Nu aș spune, precum Ivan Krastev, că nazismul este doar pretext în polemică. Poate că este și pretext, dar, cine vrea să vadă, găsește nazism în Ucraina actuală. Dosarul crimelor de acolo de sub nazism a fost ascuns sub compromisurile conducerii URSS și va intra inevitabil pe ordinea de zi. Acum, însă, neonazismul este integrat în instituții ale statului. Ocupând orașe, acesta atrage bombardamente asupra lor. Ambasadorul ucrainian la Berlin spunea deunăzi că nu participă la un concert în care se exprimă cultura și artiști ruși, cât timp cad bombele. E regretabil, dar opinia nu este nouă, altădată fiind vorba de evrei! La drept vorbind, abia acum Ucraina începe să descopere minorități pe teritoriul ei.
Revenirea la argumentul istoriei redată integru, de altfel masiv ignorat azi, pe care o propune Niall Ferguson, este binevenită. Cel mai proeminent istoric al contemporaneității a conchis: „După părerea mea – și efectiv mi-ar plăcea să mă înșel asupra acestui punct – administrația Biden face o eroare colosală gândind că poate prelungi războiul în Ucraina, că poate să stoarcă de resurse Rusia, că poate să-l răstoarne pe Putin și să atragă atenția Chinei să-și ia mâinile de pe Taiwan. Fiecare pas al acestei strategii este bazat pe o istorie dubioasă. Ucraina nu este Afganistanul anilor 1980 și, chiar dacă ar fi, războiul nu va dura 10 ani – mai curând 10 săptămâni. Permițând ca Ucraina să fie bombardată la ras de Putin nu este inteligent; aceasta îi creează șanse să-și atingă scopul – acela de a face sesizabil faptul că independența ucrainiană nu este viabilă. Asemenea celor mai mulți lideri ruși în istorie, Putin va muri cel mai probabil din cauze naturale. Iar China va privi toate acestea cu un simț crescând al certitudinii că nu este împotriva SUA lui Truman și Kennan. Căci acea Americă – una care a cântărit atât de încrezător prima fază a Războiului Rece 1– este ea însăși acum istorie” („New York Times”, March, 22, 2022). Mai limpede nu se poate!
Sunt azi operaționale și alte decizii greșite. Helmut Schmidt spunea că nu ar trebui slăbită integrarea europeană de dragul extinderii. Aceasta a fost însă, în fapt, slăbită – vezi discrepanțele de dezvoltare! Fostul cancelar federal avertiza să nu se interfereze în relația celor două popoare – cele mai mari din Răsăritul Europei și organic legate. S-a interferat – a ieșit războiul, iar Europa îl decontează. Sancțiunile economice nu au rezolvat ceva vreodată – acum ele dau în urmă cu decenii viața oamenilor. Adevărul rămâne condiția civilizației – dar sfera publică s-a umplut cu post-adevăruri pentru imaturi, care agravează crizele, oricum existente.
Dacă nu se schimbă strategiile, vor fi ciocniri în lume. Deteriorarea aiurea a mediului economic și social generează revolte. Crizele legate de Afganistan, Iran, Coreea de Nord, Liban, accesul la Pacific sunt pe țeavă. În lumea arabă și în zone din Africa, mocnesc reacții. Extremismul se simte încurajat. Se poate spune fără teama de a greși că în Europa nu va fi liniște dacă Rusia și Ucraina nu-și garantează mutual securitatea.
Andrei Marga

Adaugă comentariu nou

 
Design şi dezvoltare: Linuxship
[Valid RSS] Statistici T5