Andrei Marga: Surse de nesiguranță

          Diagnozele modernității actuale sunt aspre. Peter Sloterdijk a devenit referință cu formula „societatea cinică”. Un istoric german a vorbit apoi de „societatea minciunii”, după ce un psihiatru român a scris că minciuna a devenit natura secundă a multor contemporani.  Mai nou, un medic german vorbește de „societatea narcisismului”, unii antropologi francezi de „societatea infantilă”, iar o jurnalistă americană a găsit „societatea cleptocratică”. Am propus diagnoza „societății nesigure”, mai accesibilă verificării (A. Marga, Societatea nesigură, 2016), și am dat indicatori.

Dificultățile, incertitudinile, divergența intereselor, contradicțiile, situațiile paradoxale, accidentele țin de țesătura vieții. Nesiguranța este însă rezultatul acțiunilor sau inacțiunilor.  

Din nefericire, nesiguranța este astăzi curentă. După multe semne, ne aflăm la o cotitură a modernității plină de amenințări: virușii, războiul, recesiunea, criza democrației, precaritatea decidenților, slăbirea statelor, terorismul, încălzirea globală.

Înfruntăm, desigur, din jurul lui 2010 o schimbare de amploare. Se trece de la lumea formată în 1990, cu globalizare comercială, extinderea democrației liberale, intensificarea schimburilor, o supraputere solitară, la o lume diferită. A început corectura globalizării chiar în țara de origine. Statul național revine în rol. Lumea a intrat sub controlul unei geometrii variabile a supraputerilor (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017), în care SUA și China sunt polii.

Dar nu schimbarea lumii generează nesiguranța, chiar dacă atinge soarta tuturor. O generează abordările ei, ceea ce se face sau nu se face.

S-a generalizat, desigur, economia de piață, dar țările au evoluat spre intervenţia statului în economie (Robert Reich, Supercapitalism, Vintage, New York, 2007). După pandemie, cu atât mai mult. Variabilitatea prețurilor materiilor prime și energiei, conflictele, practici egoiste ale băncilor, supranaționalele, tehnologiile ce reduc forța de muncă schimbă asumțiile economiei. Nu mai dă rezultate nici pachetul keynesian al intervenției statului și nici politica hayekiană a austerității (James K. Galbraith, Wachstum neu denken. Was die Wirtschaft aus den Krisen lernen muss, 2016, p.12). Reorientarea spre „solidaritate” pare soluția, dar ea nu este nici măcar schițată.

Globalizarea neoliberală nu poate asigura distribuția poverilor și avantajelor, accesul la decizii, ținerea sub control a riscurilor, motivarea cetățenilor. Postglobalizarea este la ordinea zilei, dar opțiunile ei rămân încă în ceață.

La sursele de nesiguranță deja consacrate, pe care le-am inventariat în alt loc, se adaugă noi surse. Avem de a face cu o criză a orientărilor, o criză a democrației, o criză a relațiilor internaționale și o criză morală. Ele sunt legate, dar fiecare își spune cuvântul.

Descartes are din nou dreptate. Fără claritate și distincție nu este cugetare, iar fără gândire sistematică, dezorientarea domină. În fapt, pe scenă dau tonul acum o seamă de confuzii. Iată câteva.

Se operează cu tipologia sistemelor sociale de la începutul secolului al XX-lea. Or, se trăiește în societăți cu totul diferite de capitalism, corporatism sau socialism. Acum băncile, aparatele birocratice, privilegiile, descurcarea, corupția și refeudalizarea fasonează viața.

  Sau, ca alt exemplu,unii iau globalitatea (faptul că trăim depinzând unii de alții) și globalizarea (politica reducerii tarifelor vamale) ca justificare a globalismului. Acesta este de fapt ideologia potrivit căreia ar exista un centru al lumii în seama căruia ar trebui să se lase țările și persoanele. Și asemenea ideologie creează nesiguranțe.

Temele publice sunt mai curând improvizate. Se discută, de pildă, de suveranism versus globalism. Nu există însă viziune suveranistă – dacă suveranism înseamnă a crede că vreo țară se poate întoarce la autarhie. Desigur, tot mai mulți argumentează justificat că performanțe în societate – democrația, asistența socială, dezvoltarea, chiar justiția – sunt posibile doar într-un stat național suveran, ce-și asumă valorile moderne.

Îngustimea vederilor a molipsit. De pildă, pandemia din 2020-2022 a adus enorm de multe pierderi de vieți și distrugeri materiale. Dar absența cooperării internaționale a făcut ca nici astăzi să nu existe siguranță în fața Coronavirusului-19. Comercialismul a înnecat preocuparea pentru soluții bazate pe cercetare și înțelepciune.

Trenează chestiuni rău rezolvate, ce explodează. Bunăoară, conflictul din Ucraina din 2022 își are originea în tergiversări de peste trei decenii. El face acum să se înainteze spre scindarea lumii – în sfere cu valute diferite, cooperări selective, afilieri politice și militare de bloc și reluarea de măsuri din anii treizeci. Cu totul stupefiant, diabolizarea altuia, suprimarea de partide, interzicerea de scriitori și sportivi și alte opțiuni din Mein Kampf (1927) sunt aplicate efectiv de către pretinși adepți ai democrației!

Democrația nu mai este doar viziunea impunătoare și promisiunea de odinioară. În țări ale democrației de referință s-a evoluat spre „postdemocrație”. Este acea situație „în care are loc ceva de genul alegerilor, ca și înainte. Alegerile, care pot să ducă la situația în care unele guverne sunt constrânse să plece, în care, în orice caz, team-uri concurente de experți în public relations controlează excesiv dezbaterile publice în campaniile electorale, încât acestea devin un spectacol, în care se discută doar anumite probleme, alese în prealabil de experți. Majoritatea cetățenilor joacă în această situație un rol pasiv, în tăcere, chiar apatic…” (Colin Crouch, Postdemocratie, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.10). Democrația este, ca practică, sub semnul întrebării. „Criza democrației’ (M.Crozier, S. P.Huntington, J, Watanuki, The Crisis of Democracy, New York University Press, 1975) întrece previziunile.

Ne putem închipui ce se petrece în alte țări, dacă democrații clasice derapează. În fapt, democrația s-a diferențiat. Pretenția că există o singură formă de democrație se dovedește nedemocratică. Nu lipsesc forțări ale lucrurilor, însă acestea sporesc nesiguranța.

Odată cu aplicarea inovațiilor științifico-tehnice în producția de bunuri de consum, a apărut și șansa „manipulării” pe scară mare a cetățenilor și a „condiționării” nevoilor lor. „Industria culturală”, în urma căreia s-a format „societatea mediatică”, modifică în cele din urmă percepții ale realității. Dezbaterea publică se înlocuiește pe scară mare cu manipularea. Ultima s-a profesionalizat.

Nesiguranțele vieții au sporit  și ca urmare a politizării deciziilor economice. Efectele sunt azi criza energiei, inflația, scumpirile. În loc de soluții politice, se aplică sancțiuni economice, fără a observa că acestea lovesc în toate direcțiile. Este semnificativă reacția lui Jerome Powell, responsabilul de la Federal Reserve: inflația și explozia prețurilor de astăzi țin de decizii anterioare conflictului deschis din Ucraina.

Mai mult ca oricând după „războiul rece” proliferează propaganda. S-a făcut caz în ultimii doi ani de „situația uigurilor” – la care expertiza ONU a răspuns. Apoi, s-a pus în scenă „lupta contra autoritarismului”. Numai că autoritarisme nu lipsesc în state de azi socotite „democratice”. Acum, se lansează tema „decolonizării”, care va stârni alte confuzii. Un demnitar declara emfatic că are în minte împărțirea Siberiei – ducând astfel aventurismul la o nouă culme.

Democrațiile erau legate la origine de meritocrație, ce ține de logica lor. Între timp, în țări democratice se acuză trecerea la dominația celor cu contribuții de mâna a doua, la „mediocrație” (Alain Deneault, La médiocratie, Lux, Quebec, 2015). Pregătirea și civismul decidenților au scăzut. Unii își ascund incapacitatea chemând la lupte ce se dovedesc curând a fi mize personale,după ce își aruncă compatrioții în necazuri. În unele țări se poate vorbi, cu criterii precise, de „stupidocrație (prostocrație)” – ce are urmări și mai triste.

O sursă de nesiguranță rezidă în împrejurarea că înțelegerile internaționale la care s-a ajuns în 1972-1991 se părăsesc. Deocamdată, nu în ceea ce privește cursa înarmărilor – propunerea lui Ronald Reagan, de a înlocui echilibrul amenințării cu abolirea de arme,  rămânând în vigoare. Au fost însă părăsite înțelegerile politice. Se pune în aplicare strategia riscantă a „încercuirii (containment)” rivalilor, căreia i s-a adăugat în ultimii ani ținta înlocuirii unor regimuri.

Desigur că distincția dintre „democrație” și „autoritarism” este de păstrat. Apărarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului și cetățeanului, democratizarea și promovarea interesului public rămân, în opinia mea, axiomele vieții în societățile în care trăim. A le aminti a rămas necesar. Doar că, făcând din sumara distincție a lui Karl Popper (1945) piatra unghiulară a politicii, se săvârșesc erori.

Se ignoră faptul că democratizările din anii optzeci încoace s-au realizat pe baza înțelegerilor internaționale, nu în pofida lor. Și că toate țările au învățat din cotitura anilor optzeci-nouăzeci din Europa Centrală și Răsăriteană și niciuna nu a stat pe loc! Se trece cu vederea faptul că au apărut „democrații” care întrețin un autoritarism chiar mai rău decât autoritarismele vechi. Și că inclusiv în democrații au apărut lideri nepregătiți și dăunători țărilor lor, în vreme ce și alte regimuri au putut da lideri îngrijit formați și devotați!

Distincția lui Karl Popper este la baza militantismului neobișnuit al lui George Soros. Cunoscutul miliardar desfășoară o campanie declarată pentru a dărâma lideri din Est, fie și cu prețul războiului.

Mulți oameni se întreabă îngrijorați: va fi război? Fără îndoială, sunt acum forțe ce-și propun afectarea Rusiei. Marea Britanie a ieșit din Uniunea Europeană, dar aspiră la o piață comună cu Ucraina, Polonia și alte țări și la controlul Mării Negre. Unii calculează slăbirea Rusiei spre a afecta China. Se intră astfel într-un joc periculos cu forțe uriașe, de care nimeni din afara acestor țări nu dispune.

Supraputerile emergente nu pot să nu-și facă calculele. De pildă, Germania decontează deocamdată sancțiunile economice aplicate Rusiei și altor țări. Iar odată cu extinderea NATO spre Nord și Est, nu va fi doar apărată (față de ce?), ci și blocată. Franța nu poate sta indiferentă, căci o afectare a Rusiei sau a Chinei îi reduce relevanța internațională. La rândul ei, Franța caută să fie prezentă la Marea Neagră. Iar Turcia actuală știe că are nevoie de o cale proprie.

Nu se întrevede încă oprirea conflictului din Ucraina. Rusia anunță ducerea la capăt a incursiunii, iar Polonia, Marea Britanie, SUA furnizează arme. Ar fi cazul ca ucrainienii să observe că își distrug țara, după ce încă nu au plătit armamentele. Nu au plătit nici măcar zecile de miliarde ca despăgubiri pentru crimele cele mai mari, probabil, din Al Doilea  Război Mondial, care au avut loc pe teritoriul lor. Iar mafiile corupției indigene îi privează de alte miliarde. China nu va sta neutră, căci, în definitiv, rachetele care ar fi plasate în Ucraina se apropie de granițele ei.

Se poate spune că în cazul în care nu se oprește înarmarea Ucrainei și supraputerile nu intră în negocieri pentru un nou aranjament strategic, va fi o criză acută. Războiul este la un pas, iar cel nuclear intră în calcul.

În fapt, tocmai decăderea politicii generează nesiguranțe pe scara cea mai mare. Ignorarea faptelor, inflamarea propagandistică, sancțiunile, confiscările abuzive de bunuri, rusofobia, antiasiatismul, oportunismul mediocrilor, diversiunile nu sunt politică. La urma urmelor, în locul rătăcirilor actuale, de ce nu s-ar lucra la a dezvolta în mod democratic democrații vibrante? De ce nu înțelepciune?

Se vorbește de dreptul internațional, dar se iau în seamă doar anumite înțelegeri, răstălmăcite adesea. Or, dreptul internațional stă azi pe o înțelegere a suveranității ce include securitatea celuilalt. Toate documentele internaționale de după Acordul de la Helsinki 1975 o includ și au creat obligația de a nu face din propria țară un pericol pentru altul.

Este firesc să ne preocupe Europa, care plătește costurile conflictului actual. Ea are nevoie de o viziune internațională, nu de reluarea anilor treizeci. Refrenul ultimelor săptămâni, că „războiul din Ucraina va dura mult”, este doar recunoașterea că oprirea lui nu preocupă. Este nevoie de încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, nu de prelungirea lui. Nu poate fi altfel siguranță.

Extinderea cu orice preț, în dauna integrării, nu consolidează Uniunea Europeană. Deja Helmut Schmidt și mulți alții au avertizat. Democratizarea din afară, o spun solide analize, nu reușește – în Ucraina, cu atât mai puțin. Din păcate, autoritatea morală a Uniunii Europene este irosită azi pentru mai nimic. Ca urmare, fiecare european va plăti mai mult, zi de zi, iar Europa își pune piedici singură.

Se știe prea bine că, pentru Europa, unificarea este condiție de competitivitate și, într-un fel, de existență. Dar Uniunea Europeană are de rezolvat încă discrepanțele dintre țările componente, deficitul de democrație, lipsa de legitimitate a Consiliului European, joasa calitate a aleșilor. Extinderea fără criterii și renunțarea la principiul consensului în decizii, preconizate de actuala Comisie Europeană, nu numai că încalcă tratatele, dar pregătesc alte crize.

Așa cum constată lucid analize americane, engleze, germane și asiatice, după 1978 China nu a contenit o dezvoltare uimitoare, dintre cele mai complexe în era modernă. Forțe din lume își concep însă strategiile cu ținta de a obstacola China. Câteva fapte sunt însă certe: China este azi supraputere economică, științifico-tehnologică, politică, culturală și militară; forța ei productivă de peste 800 de milioane de angajați, instruiți la un nivel tot mai înalt și educați, îi asigură o poziție unică; China nu mai poate fi oprită; nu există alternativă rațională la cooperarea cu China. Încercarea de obstacolare este doar altă aventură.

Se știe că mesianismul religios a susținut moralitatea în istorie. Și astăzi, credința în Dumnezeul creator, diriguitor și izbăvitor al lumii și în misiunea salvifică a lui Iisus a rămas fundamentul cel mai eficace al moralei. Cum s-a observat la timp, după ce s-a prăbușit mesianismul comunismului nu este cazul unei alte confuzii și al intrării sub alt mesianism politic (Joseph Cardinal Ratzinger, Wendezeit für Europa, 1991). Experiențele deceniilor recente atestă că mesianismul politic este sursă de neodogmatism și permite „impostura aleasă democratic” (inși fără valoare ajung să fie „aleși”, apoi produc daune) și „falsa identitate” (se dau democrați și cei care îngroapă democrația prin abuzuri, nepricepere și incultură). Mesianismul politic duce la stoparea democratizării – direct și cleptocratic.

Se trăiește azi criza unor piese ale modernității – recunoașterea libertății fiecăruia, reciprocitatea în relații, sprijinirea pe rațiune. Valori cheie, precum propria integritate și respectarea demnității celuilalt, sunt înghițite de oportunism. Gândirea însăși este sacrificată de dragul afilierilor la trenduri, curente, coterii, șefi vremelnici. Se recurge copios la sofisme precum vorbirea în numele celuilalt și atribuirea de spuse și fapte inexistente, luarea de date persoanale ca test al opiniilor (ad hominem), interpretarea succesiunii drept cauzalitate (non causa pro causa) și altele. Or, nu pot fi siguranțe unde logica simplă nu contează.