Alexandru Macedon şi oastea însetată

După ce cuceri giganticul imperiu persan, macedoneanul o va lua spre India- ţinut mare cât un adevărat continent. Unii spun că marele comandant s-ar fi hotărât la o acţiune atât de temerară auzind că acolo creşte planta atât de căutată atunci şi acum mai mult: aloe, preţuită de Alexandru pentru efectele ei antidepresive. Nu despre aceasta voim însă a face vorbire, ci despre greutăţile enorme întâmpinate în drumul spre India de oastea macedoneanului. Multe poate omul îndura mai ales când nu are ce face. Conu Leonida al lui Caragiale, zice către consoarta Efimiţa că soldaţii lui Garibaldi sunt nişte luptători grozavi şi „care nu mănâncă trei zile dacă nu au ce.” În fine.

Oastea lui Alexandru suferea cumplit de sete. Numai deşert, tufe uscate şi un soare arzător. Câţiva oşteni mai isteţi, făcură ce făcură şi au adus în faţa iubitului lor comandant un ulcior de apă, da, apă adevărată. Copleşiţi de sete, oştenii priveau cu jind, dar socoteau că într-adevăr i se cuvine lui Alexandru să bea, fiindcă ce ar fi oastea machedonă fără el? I-ar îneca pustiul şi duşmanii.

Comandantul privi cu bucurie şi mirare ulciorul, pe bravii care-l aduseră şi îi îmbrăţişă, mulţumindu-le. Privi apoi chipurile uscate de vânturi ale oştenilor săi, ochii lor cufundaţi în orbite şi mila îl cuprinse. L-ar fi dat cu drag oştenilor săi, dar nu le-ar fi ajuns chiar dacă ar fi vrut să le dea câte o picătură. Ridică deci ulciorul cu amândouă mâinile până deasupra capului, apoi îl lăsă să cadă, sfărâmându-se de piatra încinsă. Nu, el nu voia să sufere mai puţin decât cei care-şi dau viaţa pentru el şi suferă chiar mai mult decât el. Dacă e să răbdăm, să răbdăm împreună…Iar miile de ostaşi ce încremeniseră privind, după o clipă de uluire, se sculară în picioare strigând:

-Trăiască Alexandru!! Trăiască regele nostru.!!

x x

Marii comandanţi de oşti şi conducătorii de popoare care au suferit împreună cu ai lor, au fost iubiţi şi li s-a păstrat amintirea.

Hanibal dormea pe jos, alături de soldaţi; ”intra primul în luptă şi o părăsea ultimul”- scria Tacitus. Cezar rodea dintr-o sfeclă, spre admirarea soldaţilor şi săpa alături de ei şanţuri. Napoleon stătea ostentativ pe câmpul de luptă în ploaiade gloanţe, ca toţi grenadirii lui.

-Maiestate! Adăpostiţi-vă! Uite ce afurisit trag în noi!

-Glonţul care să mă omoare pe mine încă nu s-a fabricat, iar dacă s-a fabricat, zadarnic m-aş feri- răspundea împăratul.

Exemplul cel mai măreţ şi fără seamăn este însă al Dumnezeului–Om- HRISTOS- Care prin jertfa Sa eroică şi de bunăvoie a salvat întregul neam omenesc din Valea păcatelor şi morţii, dăruindu-ne viaţa şi cerul

Cu tristeţe vedem însă în vremurile noastre postdecembriste, cum cei ajunşi la putere, n-au alte gânduri decât propria bunăstare, obţinută pe căi oneroase, dispreţuitori ai destinului celor mulţi şi necăjiţi, care vieţuiesc în sărăcie şi lacrimi.