Adrian ALUI GHEORGHE: Colindele dau un semn de renaștere individuală și chiar națională, în fiecare capăt de an

Crăciunul era, în copilăria mea, o sărbătoare destul de restrictivă, nu era agreată în epocă, cel puțin oficial, latura religioasă a acesteia. Comuniștii îl izgoniseră pe Moș Crăciun și îl aduseseră din taigaua rusească pe Moș Gerilă. Din acest motiv, Crăciunul se sărbătorea pe ascuns, cu discreție. Se făceau hore în sat, baluri, de către flăcăii satului, dar ele erau puse pe seama vacanței tinerilor care se întorceau acasă în acea perioadă. Profesorii și învățătorii la școală ne spuneau că ne este interzis, ca buni pionieri, să umblăm cu steaua, un colind pregnant creștin. În același timp, mare parte dintre ei ne deschideau poarta, să-i colindăm ”cu steaua”, când ajungeam în preajmă, ne mulțumeau pentru colind. Steaua era un colind care vestea, prin cei trei magi, nașterea Mântuitorului. Steaua era cea care îi conducea pe magi până la ieslea în care se născuse pruncul Iisus. Mai știu și acum textul acelui colind, care începea cam așa: ”Trei crai de la Răsărit/ Spre stea au călătorit ...”. Aveam și o stea, care era confecționată de tatăl meu, împodobită de mama, care era dintr-un suport de lemn pe care au fost puse podoabe de hârtie, colorate, care aveau și câțiva clopoței care vesteau Nașterea. Porneam cu steaua în dimineața de Crăciun, foarte devreme, pe la ora 6, era încă întuneric, trebuia să îi trezim pe oameni, să le dăm vestea Nașterii. Umblam câte doi la o stea, mergeam în general pe la rude și vecini, la preotul satului, părintele Oceanu, pe la câțiva profesori. Pregătirea pentru Crăciun pornea, însă, de la începutul Postului Crăciunului, care era de șase săptămâni. Nu se punea problema să nu postim, adică să ne abținem de la carne, lapte, ouă, mâncarea era exclusiv vegetariană. Ne bazam pe multe fructe, pe legume din beci. Nu era rău, mama era expertă în bucate de post, cu gust și consistente. La sfârșitul postului mergeam la spovedit, la preotul satului, apoi ne împărtășeam. Când stăteam la rând la spovedit, îi vedeam pe unii dintre profesorii noștri care intrau peste rând la preotul satului, pentru același lucru. La școală, însă, ne spuneau că nu avem voie să mergem la biserică, dar nu se obosea nimeni să ne monitorizeze. Dublul limbaj era foarte prezent în epocă, am crescut cu el. Îmi amintesc de un singur brad împodobit în copilărie, era unul destul de rar în crengi, pe care mama legase câteva bomboane, nuci învelite în staniol, ceva colaci pregătiți de ea, ghemotoace de vată erau puse pe crengi, să simuleze zăpada. Cred că erau și niște lumânări cu suport metalic, care se aprindeau la propriu, trebuia să fii atent, să nu ia foc bradul, dacă le aprindeai. Eram destul de mic, aveam șapte, opt ani, când mi s-a împodobit bradul, dar am primit vizita unui vecin care a subtilizat toate dulciurile. Ca efect, ai mei nu au mai împodobit niciodată brad în casă. Darurile constau în ceva haine de sezon, de la indispensabili la cămăși, mănuși, fular. Aveam părinți practici.

Cu oarecare fast, oficial, se sărbătorea sosirea Noului An. Mergeam cu uratul, cam jumătate de sat, adunam colaci, mere, nuci, dar și ceva bani. Banii erau rari, mai mult pe la rude, la profesori, la preot. Mergeam în grup, dar urătura o spunea fiecare, separat. Seara nu se întâmpla mare lucru, aparat de radio am avut pe la zece ani, așa că nu prea aveam motive să stăm de veghe. Părinții mergeau la vecini, se cinsteau, nu exagerat, își urau unii altora cele de cuviință. Îmi amintesc că mergeam și eu la vecini, stăteam și noi, copiii, până apărea în undă, la radio, un urător celebru în epocă, care era și meteorolog, unul numit Topor. Părinții, maturii, se amuzau de anumite șopârlițe cât de cât ideologice pe care le strecura urătorul. Peste noapte veneau benzile de mascați și ne urau. Nu am fost niciodată un fan al mascaților, nu le puteam recepta prestația ca teatru, mi se părea totul o excesivitate a urâtului, nu pricepeam de ce trebuie ca niște oameni civilizați de altfel, să se comporte urât. Sub mască fiind spuneau de toate, inclusiv vulgarități, obscenități. Pe la paisprezece-cinsprezece ani mergeam cu ”haiducii” sau ”banda lui Jianu”, un fel de teatru folcloric, în care personajul principal, Jianu, era trădat, era prins și apoi eliberat de ”oamenii de bine”. Nu mă dădeam în vânt după asemenea reprezentație, dar trebuia să fiu în rând cu lumea. Apoi am mers cu altă formație, ”banda lui Bujor”, dar și cu ”arnăuții”, o formă dansantă a prezenței grecilor fanarioți în comunitățile românești. Am niște fotografii din acea perioadă, fiindcă pe data de 2 ianuarie, după trecerea în Noul An, trebuia să mergem cu toții să facem fotografii la Târgu Neamț. Stăteam la cozi lungi în fața singurului atelier fotografic, veneau mascații și ”benzile de urători” din toate satele din jur. Luam cu noi și fetele satului, dădea bine în poze. Am găsit în arhiva mea o fotografie din acea perioadă, cred că este din anul 1974, după prestația ”arnăuților”. Nu vreau să spun care sunt, în această fotografie, sper că nu m-am schimbat prea mult.

Îmi plac colindele, astăzi mai mult ca altădată. Și rămân la aprecierea că avem o adevărată zestre folclorică, diversă și spectaculoasă, care dă un semn de renaștere individuală și chiar națională, în fiecare capăt de an.