Adio, Unchiule Tom

A început numărătoarea inversă. Sunt mai puţin de zece zile până când la Casa Albă se va instala noul preşedinte ales al S.U.A. – Barack Obama. Tânăr, energic, instruit, noul star politic este urmărit cu un imens interes, fie că acordă un interviu televizat, care înregistrează un record de audienţă, fie că plonjează în mijlocul mulţimii, râvnind la un hot-dog, ca orice american de rând, pe care l-a prins foamea. Sunt, desigur, aceste manifestări semnale clare ale percepţiei deosebitului eveniment din 20 ianuarie a.c. Analiştii avansează ideea unor mari aşteptări de la cel care va deveni, în curând, cel mai puternic om al planetei, aşteptări legate, în primul rând, de ieşirea din degringolada economică a S.U.A. Acestor aşteptări, Barack Obama le-a răspuns deja printr-un impresionant şi cuprinzător program anti-criză care marchează întoarcerea spre soluţionarea marilor şi dificilelor probleme din societatea americană. Actuala criză loveşte nu în cei cu conturi grase şi bine puse la adăpost de orice cutremur bancar sau bursier, ci în cetăţenii de rând, dependenţi de o slujbă. Acestora li se oferă o şansă printr-un program de investiţii fără precedent.

Vânătoarea de arme chimice şi biologice acolo unde nu era nici urmă de ele i-a costat enorm pe americani. Administraţia Obama va însemna şi o delimitare de cazona administraţie Bush în această întoarcere spre sine a S.U.A.

Cu câţiva ani în urmă mă aflam, în plin sezon estival, pe plaja de la Eforie Sud. Zi însorită, călduroasă de vară. În apropierea Litoralului se desfăşura unul din multele exerciţii comune româno-americane. La ieşirea din mare, căutându-mi prosopul, am dat cu ochii de El, soldatul american, lăsat cu bilet de voie de la aplicaţii să facă un tur prin staţiunile Litoralului. Cu cascheta trasă pe ochi, în uniformă de camuflaj era o apariţie pitorească pe plaja ticsită de trupurile aproape goale. L-am privit din apropiere. În jurul lui se învârtea deja un şmecher dâmboviţean căruia, precaut, îi răspundea monosilabic. M-au frapat bocancii grosolani, de o considerabilă greutate şi faţa impasibilă, brăzdată de două cute adânci în jurul gurii. Era unul din americanii care optase în viaţă pentru meseria de soldat. Avea un emblematic aer cazon. Mai mult, din instinct l-am asociat cu şeful de atunci al Casei Albe – G.W.Bush.

E greu de spus acum dacă noile politici economice vor da roade sau dacă meseria de soldat va fi la fel de căutată şi rentabilă în S.U.A. Momentul 20 ianuarie înseamnă nu numai despărţirea de o administraţie controversată, ci şi pur şi simplu un moment de istorie americană contemporană.

Pentru prima dată la şefia Casei Albe accede un afro-american. Chiar dacă Barack Obama nu este urmaşul sclavilor de pe plantaţiile de bumbac, el face parte din aceeaşi categorie a populaţiei afro-americane.

Cu două, trei decenii în urmă aşa ceva era de neimaginat. Să ne amintim de ciudata inerţie, de care autorităţile americane au dat dovadă nu cu mult timp în urmă la salvarea populaţiei majoritare de culoare, dintr-un oraş lovit de catastrofale inundaţii sau de revolta negrilor din Los Angeles după ce, în mod repetat, un post de televiziune a difuzat imagini cu bătaia încasată de un afro-american de la poliţişti.

Rasismului, care părea adânc înrădăcinat în societatea americană, i s-a spus un categoric nu prin alegerea lui Barack Obama. El şi-a devansat contracandidatul cu aproximativ cinci milioane de voturi. Raţiunea, umanismul s-au dovedit a fi constantele reale ale societăţii americane contemporane.

Adio, Unchiule Tom. Înduioşătoarea şi tragica poveste a unui sclav negru a devenit la rândul ei istorie. Apărută cu un deceniu înainte de Războiul de Secesiune, care a pus capăt sclaviei negrilor americani, cartea scriitoarei Harriet Beecher Stowe – “Coliba Unchiului Tom” – a fost unul din romanele care a trezit conştiinţe, a răscolit inimi şi pasiuni, a sensibilizat lumea, demascând atrocele anacronism al sclaviei negrilor americani. Tipărit în sute de milioane de exemplare şi tradus în 37 de limbi, romanul scriitoarei americane a demonstrat că uneori arta este mai mult decât emoţie estetică, este un redutabil mijloc ce-l face pe om să-şi respecte propria-i condiţie.