ADIO, DOMNULE CONSTANTIN MUSTAŢĂ!

Într-o zi de primăvară splendidă, când tocmai îmi odihneam sufletul, în clipe fugare, pe strălucitoare inflorescenţe ale corolelor albe şi roz ale pomilor, când totul mi se părea speranţă şi frumuseţe, frumuseţe şi speranţă, aflu de la dl. prof. Pompiliu Manea o ştire cumplită: A trecut la cele veşnice, azi dimineaţă, în această zi incredibil de frumoasă – poate acesta i-a fost darul din partea Clujului – Domnul Constantin MUSTAŢĂ, al cărui nume este împletit, de câteva decenii bune, de fiecare pas al Cetăţii noastre, în vremurile ei de restrişte sau de respiraţie mai bună, un Prieten al Clujului, un Prieten al oamenilor de orice stare ai Clujului, pentru care a transmis atâtea mesaje culturale şi sportive, un prieten sincer, ca un părinte, al scriitorului acestor rânduri triste.
Ai cuprins, domnule MUSTAŢĂ, cu sufletul dumitale mare, Clujul, cu creşterea şi descreşterea lui din deceniile care ţi-au fost date, ai transmis cu suflet uriaş reportaje dintr-un colţ de patrie în altul, ai spart atâtea inerţii ca să domine Adevărul, Dreptatea şi Frumosul şi să fie promovată şi chiar oficiată unicitatea şi nemurirea oamenilor mari ai Cetăţii şi ai ţării, ai înregistrat pentru eternitate atâtea voci de aur ale unor oameni de seamă care ne-au părăsit demult şi care sunt azi documente inestimabile, pentru care se cuvine să-ţi mulţumim acum, la Marea dumitale Trecere. Te-ai expus, cu suflet mare de român, cu verbul şi cu mintea împotriva atâtor răutăţi care nu conteneau şi nu contenesc să ne lovească cu lănci otrăvite, conştient că o Cetate, o ţară se apără, nu cu tăcere, nu cu laşitate, nu cu ascundere în turnuri de fildeş, sau mai rău, cu afundare în frivolitate şi promiscuitate, ci cu atitudine deschisă, cu pieptul drept în faţa furtunii, ca să apelăm la dragii noştri oameni mari din trecut pe care i-ai iubit, i-ai apărat şi i-ai adorat. Ţi-ai adunat, domnule Constantin MUSTAŢĂ, atâţia prieteni în jur, care, iată, de-acum nu te mai pot ocroti! Ai mers şi peste Ocean, la românii care se ţin români şi, iată, de-acum ei nu te mai pot aştepta! A bătut ceasul acela necruţător al Timpului, care face – implacabil - ca o inimă să nu mai bată.
Ai fost, domnule Constantin MUSTAŢĂ, un om cu o uimitoare şi contaminantă dragoste de viaţă, ai fost “reporter în trenul secolului”, ai scris în mileniul II “amintiri pentru mileniul III”, te-ai situat întotdeauna în miezul evenimentelor clocotitoare, inclusiv la Revoluţia din Decembrie 1989 la Cluj, ne-ai lăsat mărturii ale vieţii în dinamismul desfăşurării ei, ne-ai lăsat moştenire o stare de spirit şi de suflet unică – starea Constantin Mustaţă, în permanenţă în conexiune cu evenimentele cele mai noi, cu atitudinea, nu mioritică, ci mereu în asediu contra Răului care face ca România să fie într-o perpetuă tranziţie şi criză.
Ai crezut cu disperare, domnule Mustaţă, în idealul naţional, acum când se descurajează patriotismul şi se culpabilizează cu mare aplomb ideea de naţiune, mai ales când este vorba de români, acum când din manualele de istorie profesorii nu au ce preda şi transmite elevilor decât mituri şi reprezentări sleite de dragostea de neam şi de patrie. Şi toată această credinţă în idealul naţional o aveai din dragostea faţă de părinţii pe care i-ai adorat, faţă de moşi şi strămoşi, din mândrie faţă de faptele bune ale înaintaşilor noştri şi ale contemporanilor noştri cei buni.
La despărţirea dureroasă de Clujul iubit, de prieteni şi de proiectele de pe masa de scris, ai lăsat, domnule Mustaţă, pentru mileniul trei, documente valoroase pentru istoria culturală şi naţională, cărţi scrise cu nerv, şi ele document, şi acel exemplu de luptător leal naţiunii române, pe care n-ai apucat să o vezi ieşită din crize şi tranziţii, să-i cuprinzi în reportaje fierbinţi, de la faţa locului, paşii în demnitate şi libertate reală, nu constrânsă de iobăgia lipsurilor şi multelor nevoi şi opresiuni ale Răului. Pentru mine, cel mai de preţ şi mai viu lăsământ al Domniei Tale, rămâne starea de spirit Constantin MUSTAŢĂ, despre care am scris mai sus.
Leg această zi splendidă de primăvară de amintirea unui prieten adevărat. Adio, Domnule Constantin Mustaţă şi la ceas de despărţire mă alătur celorlaţi prieteni cu creştinescul Dumnezeu să te odihnească în pace şi cu convingerea că preţioasele documente pentru istorie pe care ni le-ai lăsat sunt o avere de aur a Clujului. Sunt alături în marea durere de fiinţele apropiate pe care le-ai iubit şi adorat: doamna Gloria (Puşa) şi fiica Ligia, veritabile personalităţi culturale, de care ai fost atât de mândru şi care ţi-au fost un sprijin permanent şi necondiţionat.
Vasile LECHINŢAN